Pe 24 aprilie, când va apărea Bucureştiul Cultural, în revista 22, va fi Gala Premiilor UNITER. Dar noi nu putem publica decât nominalizările, premiile se vor şti numai în seara aceea.

Cu excepţia Premiului de excelenţă, care se va decerna lui Alexandru Tocilescu.

Îl daţi şi In memoriam ?

Acum, da. E pentru prima oară. Am mai dat un premiu post-mortem, lui Ştefan Iordache. I-am spus Premiul preşedintelui. Eu nu am nici un fel de cuvânt în premii şi le-am spus: dau şi eu un premiu. Şi l-am dat cui am vrut, lui Iordache. A fost un moment emoţionant. Acum, Senatul a dorit să-i dea Premiul de excelenţă, post-mortem, lui Alexandru Tocilescu.

N-aş fi vrut să începem cu pierderile din lumea teatrului. Dar am intrat în subiect, fără să vrem. E şocant, e dureros...

Fiecare an a adus o listă uriaşă de pierderi, însă anul ăsta a atins apogeul. Ciulei, Tocilescu, acum Radoff, Emil Hossu, Ion Lucian.

Asta spune ceva despre stresul cu care se trăieşte în teatru?

Când e vorba de cei mai tineri, da. Ciulei a murit la aproape 88 de ani, Lucian la 87, totuşi o vârstă înaintată. Dar Iordache a murit foarte tânăr. Nu mai vorbesc de galeria celor care au murit acum 15-20-25 de ani. George Constantin a murit până în 60 de ani, Caragiu la 51 de ani, Amza Pellea la 52, Gina Patrichi la 58, Rauţchi, Cozorici la 60 de ani. Supravieţuitorii, sigur, sunt incredibili. Mulţumesc lui Dumnezeu că maestrul Beligan nu numai că trăieşte, dar face istorie pentru teatrul românesc şi ne dă tuturor o speranţă de viaţă lungă. Au mai fost cazuri, doamna Bulandra, Gheorghe Storin, nu mulţi, puţini supravieţuitori. În general, se moare repede în teatru.

Această profesiune este mai periclitată acum decât până în ‘89? E mai greu de trăit în condiţiile actuale?

În general, e greu. Studenţilor mei le spuneam: în această meserie, după ce ai o şcoală bună