„Sebastian în vis e Sebastian în trezie făcut poezie.“ Acesta e începutul şi pretextul poemului Sebastian în vis, publicat de Radu Vancu anul trecut la editura Tracus Arte. Un nou poem biografist al paternităţii, s-ar zice, asemenea celor date de Şerban Axinte în Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut şi de Dan Coman în Dicţionarul Mara. Căci „Sebastian“ nu este aici visătorul traklian ce se afunda în reverii expresioniste pe malurile unor ape bântuite, ci fiul de un an al autorului, „făcut poezie“ printr-o operaţie de producţie lirică vizionară, în forma unei mini-epopei hiperlivreşti şi comic-graţioase despre copil şi despre copilărie.

Ceva mai fidel decât congenerii săi modelului arghezian care pretinde ca poezia copilăriei să fie limpede şi să aibă măcar rimă, dar neputând totuşi să-i cedeze până la capăt, Vancu caută un compromis şi îl găseşte. Poema sa amplă, împărţită în şase cânturi, va conţine o naraţiune, fiind deci uşor urmăribilă, în teorie, de către un cititor neprevenit, dar naraţiunea va avea multe de-a face cu Arta, cu pierderea sufletului, cu Zarathustra, cu un impostor care poartă mustaţa lui Nietzsche şi cu o mulţime de alte figuri recognoscibile din cărţi, antrenate într-o înfruntare cu bogat subsol livresc. Şi da, poemul va fi scris cu rimă, dar rimele vor fi camuflate într-o proză lirică, ce obligă cititorul la o lectură incantatorie. În plus, incantaţia priveşte lucruri de tot felul din preajma unui sugar, de la căruciorul legănător la „suzeta germană anticolici“ şi de la laptele de mamă la râul de scuipici de pe bărbie. A face rime din astfel de jucării presupune o ştiinţă a jocului, transformată prin expandare în tehnică poetică. Mai trebuie adăugat, dacă tot suntem la palierul tehnic, că, în ce priveşte cerinţa neformulată a rimei dintotdeauna, şi anume maioresciana evitare cu orice preţ a banalităţii, căutarea de rime surprizătoare, u