Mi-au plăcut mereu cuvintele lui Jorge Luis Borges, prin care îşi mărturisea lăuntrica speranţă ca Raiul să arate ca o nesfîrşită bibliotecă. Fără a spolia cărţile de o eventuală aură divină, aş spune că, pentru mine, biblioteca însăşi este un imens confesional, unde nu te aşteaptă un singur „duhovnic“, ci cîteva mii. Poţi să zăboveşti în voie, să-ţi plimbi degetele pe cotoarele volumelor, încercînd să te decizi, spontan, către cine vrei să-ţi deschizi sufletul în ziua respectivă. În cuvintele cui vrei să te scufunzi în căutarea de răspunsuri la toate dilemele care-ţi aleargă prin minte: în poveştile lui Krauss, în ale lui Oz, poate în ale lui Barnes. Ori poate ale lui Makine. De fapt, nu, Makine e deja ocupat cu colegul în tricou polo şi pantaloni gri.

Mulţi ani, biblioteca a fost pentru mine un fel de spaţiu gri şi fără suflet, unde, copil fiind, nu reuşeam să mă strecor niciodată îndeajuns de silenţios şi de tiptil cît să nu mă întîmpine, pe sub ochelarii cu lentile groase, privirea încruntată a bibliotecarelor cu vocaţie de străjer de cetate. În cea dintîi bibliotecă din viaţa mea am înţeles cum copilăria are darul de a emite un sunet al ei, pe o frecvenţă perceptibilă doar „oamenilor mari“: e suficientă neîndemînarea involuntară a unui gest sau un oftat mai adînc decît se cuvine pentru ca toate privirile să se aţintească instantaneu asupra ta.

Am mai trecut prin zeci de biblioteci de-a lungul vremii, dar prima cu care am forjat o legătură trainică şi de neuitat a apărut în viaţa mea abia pe la 20 de ani, într-un moment în care mîndria mea de a fi studiat în cinci ţări, pe două continente, era comparabilă doar cu începutul de claustrofobie sufletească pe care ajunsese să mi-l trezească viaţa mea strînsă într-o valiză. Atunci a apărut în viaţa mea Biblioteca Tate, de la Regent’s College din Londra. Ori, mai bine spus, eu am apărut în încăperile ei –