Credeam, în decembrie 1989, că vom scăpa de maşini cu girofar, de indivizi care petrec în vile cu circuit închis, unde încăpeau doar ei şi ai lor, de nepotism, de abuzuri, de grandomanie, de cenzură şi, nu la urmă de tot, de cozi. Pe Titulescu se forma, de la trei noaptea, coada la pui de Crevedia. În Amzei erau mereu două-trei cozi, la mălai grişat, la carne de porc, la... Ce se dă? – suna întrebarea trecătorului care, la aflarea răspunsului, devenea o sacoşă în plus la lungul şir al sacoşelor umilinţei. Uneori nimeni nu ştia ce „se dă” dar o vânzătoare scăpase o şoaptă, un camion cu prelată trăsese în spatele magazinului, ceva se descărca şi era bine să prinzi un loc. Coada devenise un exerciţiu al răbdării, te antrenai tropăind în ger ore în şir sau vara, cu cămaşa lipită de spinare, sufocat de un Bucureşti irespirabil. Coada post-revoluţionară a reapărut. Hidoasă ca înainte. Uneori mai hidoasă. Mă uit îngrozit la imaginile cu sute de pensionari care stau ore în şir la cozi pentru a depune la instituţiile justiţiei dosare care le-ar da dreptul recuperării câtorva sute de lei amărâte. Statul, fără să asude la coadă, le-a furat aceşti bani. Pentru a-i primi îndărăt e nevoie de coadă. Banii aceştia, pentru un buzunar sărac, devin vitali. Banii sunt puţini, din ce în ce mai puţini, iar viaţa e tot mai scumpă. Viaţa nu se mai dă pe datorie. Trebuie să plăteşti. La ţară, caietele pe care erau notaţi cumpărătorii care se angajau să plătească la pensie nu prea mai au întrebuinţare. Sunt prea mulţi care uită să plătească iar micile prăvălii de cătun dau faliment.

Stăm iar la coadă. Chiar şi la fisc facem cozi pentru a ocoli spânzurătoarea penalizărilor. Nu ştiu cum naiba fac alţii, dar n-am văzut nicăieri în lume, pe unde am umblat şi eu, şi am tot umblat, cozi. Nici în ţările europene, nici în Asia, nici în America. În Brazilia puteau să fie cozi dar nu erau. Nu