„Nu poţi obţine nimic de la un animal prin teroare, indiferent de treapta de dezvoltare pe care s-ar afla. Am afirmat, afirm şi voi afirma acest lucru. Degeaba cred ei că vor obţine ceva prin teroare. Nu, domnule, nu, nu vor obţine, de orice culoare ar fi ea – albă, roşie sau chiar brună! Teroarea paralizează complet sistemul nervos.“ Pronunţate cu o simpatică pedanterie – care, fireşte, nu le invalidează –, aceste fraze ale profesorului Preobrajenski (din Inimă de câine) trimit subversiv la principiile unui proiect umanist ale cărui rădăcini (dincolo, desigur, de îndepărtatele-i origini neotestamentare sau de mai proaspetele ecouri din veacul Luminilor) sunt de identificat în miezul dezbaterilor intelectuale din mediile intelighenţiei ruse a secolului al XIX-lea. Şi liberalismul revoluţionar al decembriştilor, şi prooccidentalismul unui Bielinski, şi narodnicismul unui Al. Herzen sau, în a doua jumătate a secolului, „iluminismul“ unor Cernîşevski sau Dobroliubov se revendică, în fond, de la o viziune melioristă asupra omului – asupra „omului social“ în special – şi opun unei tradiţii a despotismului (fatalmente greu de dislocat în spaţiul rus) alternativa unei democraţii neegalitariste şi nemasificante, în formula căreia cultura rămâne un reper esenţial. Că nu viziunea elitară a unui asemenea umanism a avut până la urmă câştig de cauză – se ştie prea bine. Odată confiscată de propaganda bolşevică, ideea de „revoluţie“ naşte monştri...

Revin la personajul lui Bulgakov; profesorul Preobrajenski încarnează, mi se pare, însuşi eşecul proiectului revoluţionar – al revoluţiei înţelese, în virtutea unui ideal maximalist, ca opera de transfigurare radicală, ascensională, a umanului. Mai mult decât o ficţiune speculativă, Inimă de câine este o parabolă. Ori, în alţi termeni, o distopie ironică, deconstruind un mit, o fantasmă şi, într-un alt plan, devoalând o imp