Interesul constant al romancierilor noştri pentru reconstituirea epică a unei epoci, în formula romanului istoric sau a celui de atmosferă, în modalităţi picturale ori psihologizante, a fost susţinut şi prin interesul, bine marcat, al cititorilor. În timpul comunismului (mai exact, al socialismului real), romanul autohton prelua, de altfel, funcţia istoriografică şi sociografică, oferind unui public avid informaţii subiecte şi personaje puse la index sau măsluite în ştiinţele umane. Succesul uriaş al unui roman ca Delirul se explică, astfel, nu prin virtuţile artistice ale cărţii, nici măcar prin senzaţionalismul ei, ci prin „activarea“ ca personaj romanesc a lui Ion Antonescu, văzut de mulţi – atunci, ca şi acum – cu nimbul Conducătorului martirizat-mitizat. Proiecţia mitizantă şi dorinţa de recuperare a unei realităţi colective ocultate

s-au întâlnit într-un acelaşi flux aspiraţional pe care romanul lui Preda a mizat şi, cumva, l-a integrat în avans în structura lui simbolică.

Dacă înainte de 1990, în condiţii de cenzură, a face „cronica“ unei epoci anterioare era un act deopotrivă riscant, spectaculos şi comercial, în anii următori, ai deplinei libertăţi, accentele se pun cu totul altfel. Autorii reveniţi în terenul romanesc după o anumită absenţă (de la Gabriela Adameşteanu, cu Provizorat, la Cristian Teodorescu, cu Medgidia, oraşul de apoi) urmăresc nu atât conturul unei epoci (interbelicul; sau anii ’50, sau anii ’80...), cât decesul nenatural al uneia şi naşterea cu forcepsul a alteia. Personajul focalizat, cu aderenţele lui, nu mai conduce privirea către profilul unei societăţi într-un interval istoric „stabilizat“; el va fi urmărit pe linia dramatică a conflagraţiei mondiale şi a revoluţiei sociale.

Pe această linie se înscrie şi Moartea unui dansator de tango, romanul de format comercial şi de factură senzaţionalistă al „optzecistulu