Votul de protest a marcat alegerile din Franţa în proporţii similare cu momentul-reper din 2002, dar, dacă atunci a existat un absenteism record, acum, în condiţiile unei prezenţe importante la urne, votul populist de stânga şi de dreapta apare ca fiind un semn chiar mai puternic decât acum 10 ani.

Principalele cifre ale primului tur al alegerilor prezidenţiale din Franţa ne arată o cursă mai strânsă decât era anunţată între candidatul Partidului Socialist şi actualul preşedinte. François Hollande ajunge primul cu 28,6% din voturi, urmat de Nicolas Sarkozy cu 27,1%. Diferenţa de 1,5% nu pare importantă, ea putând fi considerată chiar o performanţă pentru actualul preşedinte, care, de la începutul campaniei, a progresat câteva procente, în timp ce Hollande a scăzut uşor. În plus, campania oficială din ultimele săptămâni a dat timp egal tuturor celor 10 candidaţi, dintre care 9 îl criticau pe Sarkozy. Totuşi, victoria lui Hollande îl plasează pe acesta într-o postură de mare favorit, Sarkozy fiind obligat să continue o cursă de urmărire în care trebuie să se adreseze atât centrului, cât şi Frontului Naţional. De altfel, scorul candidatei FN, Marine Le Pen, 18%, este principala surpriză a acestui prim tur. O altă surpriză poate fi considerată prezenţa la vot, de aproximativ 80% din cei înscrişi, ceea ce arată că miza acestor alegeri a fost considerată ca fiind foarte mare de ansamblul societăţii franceze.

Toate aceste rezultate vin în urma unei campanii electorale ciudate, greu de clasificat. Asta şi pentru că, mai mult decât oricând, a fost manifestă existenţa a trei Franţe. Una a fost cea a militanţilor şi a celor mai pasionaţi de lupta politică, aceştia au umplut mii de săli mici şi mari, au participat la mitinguri cu sentimentul că aceste alegeri au ceva în plus faţă de cele de acum cinci sau zece ani, că este momentul unei posibile r