„Palilula nu e, adică e pretutindeni. Este o mică insulă din câmpia valahă, compusă din pulberea unei planete îndepărtate. Acolo, legile fizicii terestre nu sunt chiar atât de riguroase. Acolo nu se știe prea bine dacă oamenii mint, visează sau trăiesc cu adevărat.“

(SILVIU PURCĂRETE)

Woody Allen definește comedia ca pe o tragedie peste care a trecut timpul. Propunerea pare plauzibilă, cu atât mai mult cu cât este lansată de un om care a probat un prodigios simț al nuanțelor și care ne-a încântat cu o operă cinematografică în care comicul a câștigat valențe greu de egalat. Dacă întârziem însă o clipă asupra enunțului, nu putem să nu ne întrebăm imediat care este „doza“ ideală de timp care reușește să închidă și să ne vindece rănile și să ne permită să le comentăm cu zâmbetul pe buze. În clipa în care am pus punct rândurilor de mai sus, mi-a venit instantaneu în minte La vita e bella, film care a provocat un scandal internațional, multe organizații evreiești internaționale considerând că Roberto Begnini s-a făcut vinovat de „crima“ de a fi ridiculizat, de-a fi tratat Holocaustul într-o cheie comică. Oricine a văzut filmul cu seninătatea cu care se recomandă să contempli o operă de artă nu a putut să se sustragă emoției profunde cu care acest regizor de mâna întâi a reușit să proiecteze ororile unui timp pe care nu avem voie să-l uităm într-o perspectivă inedită, perfect cuviincios față de temă și cu o deplină bună-credință. Dar asta nu înseamnă că supraviețuitorii lagărelor de concentrare, urmașii acestora, toți cei care poartă în suflet și, cu siguranță, vor purta până în ultima clipă a vieții lor rana sfâșietoare a Holocaustului pot fi condamnați pentru reacția lor. Pentru că, pentru ei, timpul nu a avut efectul tămăduitor despre care glosa împăcat Woody Allen și tragedia, la fel de vie astăzi ca și în timpul în care s-a produs, nu se lasă p