Vedem un fost miner, aşezat alături de soţia sa, la o masă de cîrciumă. De fapt, cei doi stau ca la poză, să-i filmeze domnii de la oraş. Omul povesteşte cum a lucrat în mina de uraniu. Articulează cuvintele îngălat, ca unul care a pierdut de mult războiul cu alcoolul, şi vorbeşte şi cam tare. Fapt pentru care nevastă-sa, care tace tot timpul, îi zice la un moment dat „ssst!“. Asta, fără să se uite la el. El îşi aprinde o ţigară, iar unghia de la degetul arătător e maro, de la tutun. Spune că are „35 de ani în mediu radioactiv şi mediul radioactiv înseamnă că îţi atacă... ăăă... îţi atacă... nervul de a avea relaţii cu femeia“. Femeia de lîngă el are o faţă dură, impenetrabilă. El vine cu o sticlă la masă, vrea să-i pună şi ei în pahar, ea îl refuză, el insistă, ea refuză iar, dar pînă la urmă îl lasă să-i toarne. La un moment dat, îi prinde sticla şi-l opreşte, tot fără să se uite la el. El îşi toarnă şi lui şi apoi dau noroc. Ea nu vrea să bea, dar el goleşte, cu înghiţituri prelungi, paharul. Întîmplător, pe pahar scrie „Fabrica de fericire“.
Este o scenă antologică din documentarul Copiii uraniului, realizat de Iulian Manuel Ghervas şi de Adina Popescu, care a putut fi văzut joia trecută la TVR 1.
DE ACELASI AUTOR Premiile acestei rubrici pentru 2012 Actorul şi televiziunea Cine pleacă, cine rămîne Ordonanţa pe furişPrivirea aceea, a femeii al cărei bărbat a lucrat „35 de ani în mediu radioactiv“ te urmăreşte mult timp. De altfel, întreg documentarul vorbeşte despre o lume halucinantă, dezolantă, greu de suportat, şi pentru un spectator. Este vorba de colonia minieră de la Băiţa Plai din Munţii Apuseni, unde încă mai trăiesc 92 de oameni. Un loc ridicat în anii ’50, în jurul minei de uraniu „Avram Iancu“, exploatată de sovietici cu mînă de lucru autohtonă. Muncitorii lucrau fără protecţie şi nu ştiau la ce riscuri se expun. Aşa cum nici cei care s
