Se cunoaste ca in practica aplicarii vechii legislatii, in special in materie comerciala, pactele comisorii au reprezentat veritabile clauze de rigoare contractuala. In functie de iscusinta juridica a partilor sau avocatilor acestora, pactele comisorii se regaseau in mai toate contractele si aveau ca obiectiv obisnuit posibilitatea desfiintarii pe cale extra-judiciara a unui contract, in caz de neexecutare culpabila a obligatiilor de catre una dintre parti. Printre diversele grade de pacte comisorii, rolul de super-star ii era atribuit in mod incontestabil asa-numitului pact comisoriu de grad IV, care, daca era scris in mod corect, asigura desfiintarea de drept a contractului. Nu staruim in detalii, pentru ca exista o literatura juridica bogata si accesibila asupra acestui subiect.

Redactorii noului cod civil, sensibilizati de reglementarile internationale care le-au servit ca sursa de inspiratie, au renuntat la regula potrivit careia desfiintarea contractului pentru neexecutarea culpabila de insemnatate a obligatiilor debitorului se realizeaza numai pe cale judiciara si au admis, in art.1550 si 1552 NCC ca rezolutiunea poate opera si pe baza unei declaratii unilaterale de rezolutiune emisa de partea indreptatita, in oricare dintre urmatoarele trei situatii: (a) atunci cand partile au convenit astfel, (b) cand debitorul se afla de drept in intarziere sau (c) cand acesta nu a executat obligatia in termenul fixat prin punerea in intarziere.

Asadar, chiar in lipsa unei clauze contractuale exprese, creditorul obligatiei neexecutate va putea pasi la desfiintarea unilaterala a contractului, sub simpla rezerva a punerii in intarziere. Aceasta din urma institutie ascunde propriile capcane, in special atunci cand intarzierea nu se produce de drept, ci la initiativa creditorului, conform art.1522 NCC. In acel caz, creditorul are datoria de a acorda, prin