În campania electorală din 2007, Nicolas Sarkozy a spus că va fi „preşedintele Franţei care se scoală devreme“. Suna frumos şi convingător, consilierii care i-au dat ideea şi-au meritat banii: formula era „dincolo de clase sociale“, îi includea şi pe proletari, şi pe antreprenori, şi pe agricultori, în numele eficienţei şi hărniciei. Acum nu mai e clar al cui preşedinte a fost. Unii îi reproşează că a devenit „preşedintele celor bogaţi“ (dar aceste reproşuri sînt prea marcat stîngiste pentru a fi plauzibile) sau că „a ridicat o parte a Franţei împotriva celeilalte“. În ultima perioadă a mandatului său, au fost luate cîteva măsuri de stimulare a economiei şi a pieţei muncii care s-ar putea să-şi arate efectele asupra întregii Franţe (dar asta se va vedea mai tîrziu). Senzaţia că i-a ridicat pe unii împotriva altora provine mai ales din discursul său cu accente prea categorice uneori, dintr-un ton de o fermitate vecină cu răsteala în împrejurări în care francezii erau obişnuiţi, de la predecesorii actualului preşedinte, cu o anume eleganţă verbală (goală la Chirac, perfidă la Mitterrand, ironică şi subtilă la De Gaulle). Sarkozy părea un personaj sigur de sine cînd a candidat la preşedinţie: afirmaţiile răspicate creau impresia unei inteligenţe vii şi pragmatice. Ajuns la Palatul Élysée, a devenit un ins grăbit şi hiperactiv, nerăbdător să demonstreze (ce?) şi nemulţumit că presa şi cetăţenii nu-l înţeleg. N-a ezitat, în împrejurări neconvenabile, să-şi exhibe nervozităţile, cu o spontaneitate demnă de o cauză mai bună. Or, într-o postură ca a sa, astfel de reacţii n-au făcut decît să-i scoată la iveală mediocritatea (ca preşedinte; ca ministru de Interne era mai bun). E, într-un fel, şi victima împrejurărilor: în vremuri de criză, Franţa ar fi avut nevoie de un preşedinte cu viziune (ale cărui decizii s-ar fi răsfrînt, evident, şi asupra întregii Europe). Or, Sar