Dacă, ajuns la o anumită vîrstă, te trezeşti bombănind tot mai des vremurile şi noile generaţii, e bine să ştii că există riscul de a fi preluat în corul străvechi al bătrînilor, care cred, de cînd lumea, că totul se termină cu ei. Capeţi un discurs de bunic, dintre cele care îi exasperează pe nepoţi. Asta pare să fie schema oricărei biografii: debutezi revoluţionar şi militant şi sfîrşeşti dezabuzat şi nostalgic.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileExistă, totuşi, mutaţii istorice de anvergură, fracturi ale timpului, de natură să capete un oarecare coeficient de „obiectivitate“. După Revoluţia Franceză, sau după instalarea la putere a sovietelor în Rusia şi a regimului comunist în România, afirmaţii de genul „Nimic nu mai e ca pe vremea mea!“ sună altfel decît în conversaţia previzibilă dintre moşnegii dintotdeauna şi tineret. Ruptura e evidentă şi radicală. Ceva cvasi-ireversibil s-a produs în măruntaiele istoriei. Lucrurile au luat o turnură cu totul nouă, în iureşul căreia nu mai poţi interveni. Eu unul cred că trăim un episod din această categorie. N-am cum să mă ocup, într-un articol de gazetă, de simptomatologia momentului. De cauzele, metabolismul şi perspectivele lui. Dar, cu ajutorul lui Alain Daniélou, am găsit un text, în literatura veche a Indiei (Linga Purana, II, 39-40), în cuprinsul căruia bombănelile mele şi ale altora par să fi fost anticipate cu vreo două-trei mii de ani în urmă (Puranas au apărut, în formă scrisă, în veacurile III-V de după Hristos, dar vin dintr-o tradiţie orală care, deja pe-atunci, era veche de peste un mileniu). Intuiţiile profetice ale hinduismului se referă la modul în care se va încheia actualul ciclu al civilizaţiei terestre. Nu e vorba de sfîrşitul lumii, ci de sfîrşitul unei lumi, urmat, inevitabil, de deschiderea unui nou ciclu. După lectura acestu
