Întâmplările din campania electorală care a început (oficial nu, dar nu contează) m-au făcut să privesc mai atent condiţiile pe care legea le impune candidaţilor independenţi.
Prima ciudăţenie este numărul de semnături solicitat pentru înscrierea candidaturii. Comisia de la Veneţia recomandă 1% din populaţia cu drept de vot, la noi se cere un număr dublu, adică 2%. Intervine şi modul de calcul al „necunoscutei" populaţie cu drept de vot: se iau în calcul şi cei plecaţi din ţară, indiferent de cât timp. Aşa se face că Prefectura a anunţat pentru municipiul Bucureşti un număr de peste 1,8 milioane înscrişi în listele de votanţi, adică mai mult decât toată populaţia recenzată în municipiu în toamna trecută (1,68 milioane, inclusiv cei sub 18 ani). Una peste alta, dacă vrei să candidezi ca independent la Primăria Bucureştiului, îţi trebuie peste 36.000 de semnături. Asta, în timp ce pentru a înfiinţa un partid politic (care poate depune câte candidaturi vrea) e nevoie de numai 25.000. Nu doar atât, dar semnăturile trebuie strânse în doar şase săptămâni (după ce Guvernul aprobă formularul), în timp ce pentru înfiinţarea partidului nu există limită de timp, pot semna doar cetăţenii municipiului (partidul are toată ţara, ba chiar şi diaspora, la dispoziţie).
Bun, să zicem că un candidat independent reuşeşte să-şi depună candidatura. Din acest moment, ar trebui, nu-i aşa?, să aibă şanse egale cu ceilalţi candidaţi. Dacă unul dintre candidaţi deţine deja o funcţie publică, de exemplu este primar în exerciţiu, el are dreptul să fie prezent nu doar în emisiunile electorale, ci şi în cele informative („candidaţii care au deja funcţii publice pot apărea în emisiunile informative strict în probleme legate de exercitarea funcţiei lor" - iar campania nu este despre altceva decât exercitarea acestei funcţii).
Legea e în principiu generoa
