(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 71, aprilie 2012)
Venit la Bucureşti pe finalul acestei ierni, Amoz Oz nu s-a aflat pentru prima dată în România, o ţară care l-a premiat şi unde se simte bine, unde şi-a făcut deja numeroşi prieteni şi unde numărul cititorilor cărţilor sale creşte cu fiecare carte nou tradusă. Are, pînă în acest moment, o duzină de cărţi traduse în limba română, iar Editura Humanitas Fiction i-a dedicat chiar o serie de autor, unde, pînă acum, i-au apărut nu mai puţin de şapte titluri. Acesta este al doilea interviu acordat, în ultimii ani, revistei Dilemateca.
Aţi fost atît de intervievat zilele acestea, încît m-aş folosi de afirmaţia dumneavoastră - cum că un scriitor care vorbeşte despre cărţile sale comite un fel de incest -, pentru a vă întreba de ce acordaţi interviuri?
Interviurile funcţionează ca un fel de teaser pentru cititori înainte să-mi citească cartea...
Deci e doar o treabă promoţională; să înţeleg că nu vă plac interviurile?
Nu mă plîng. Această plăcere de a acorda interviuri variază. Cînd dau interviuri pe teme politice, am de transmis un mesaj politic foarte clar şi am un interes ca acest mesaj să fie auzit. Interviurile literare sînt însă un aperitiv pentru romanele mele.
Întrebările nu transmit ele şi felul în care scriitorul este citit?
Acela este, într-adevăr, momentul în care am şansa de a asculta mai mult decît să vorbesc. Din nefericire, în majoritatea cazurilor lumea se aşteaptă de la mine să vorbesc, deşi eu aş prefera să ascult. O întrebare bună dezvăluie un nou mod de a aborda cărţile mele, de aceea o întrebare bună este ca o conversaţie.
Dvs. aţi intervievat vreodată un alt scriitor?
Nu, niciodată.
Dar aţi fi vrut?
Am cunoscut mulţi scriitori, am stat mult de vorbă cu ei, dar niciodată n-am avut între noi un microfon.
Dacă aţi putea, to
