În spaţiul creştin ortodox, din care provenea Tarkovski, slujirea este însoţită nesmintit de rugăciune. Rugăciunea este modul poetic suprem de slujire a lui Dumnezeu, cea capabilă, pe de o parte, să slăvească, iar pe de alta, să capaciteze buna făptuire. Andrei Tarkovski concepe însăşi lucrarea sa artistică ca pe o rugăciune, ca pe o modalitate personală de a se raporta ardent la Dumnezeu şi de a şi-i asocia şi pe alţii în rugăciunea sa fremătătoare şi căutătoare de întîlnire plenară cu Dumnezeu, după cum îi mărturiseşte criticului Thomas Johnson: „Filmele mele nu sînt o expresie personală, ci o rugăciune. Cînd fac un film, este ca o zi sfîntă. Ca şi cînd aş aprinde o candelă în faţa unei icoane sau aş pune un buchet de flori în faţa ei“. Este atît de frumos poetic formulat, încît orice exegeze devin superflue. Nu ne putem opri să nu observăm, însă, referirea sa atît de corectă la spaţiul icoanei, specific şi reprezentativ pentru Ortodoxie. Mai tîrziu, cu un alt prilej, el va dezvolta această afirmaţie, în legătură cu arta ca rugăciune: „Ce este creaţia? În ce constă folosul artei? Răspunsul la această întrebare rezidă în formularea: «arta este o rugă». Asta-i totul. Prin artă, omul îşi exprimă nădejdea sa. Toate lucrurile care nu exprimă această nădejde, orice nu este în chip fundamental spiritual nu au nimic de a face cu arta, ci, în cazul cel mai bun, va fi numai o strălucită analiză intelectuală. (...) Repet, arta este o formă de rugăciune. Omul trăieşte numai prin rugăciune. (…) Raţiunea artei este de a fi o rugăciune, rugăciunea mea. Dacă această rugăciune, dacă filmele mele pot să-i ducă pe oameni către Dumnezeu, cu atît mai bine. Viaţa mea îşi va căpăta atunci întregul ei sens, acela, esenţial, de «a sluji». Dar eu nu-l voi impune niciodată: a sluji nu înseamnă a cuceri“. (interviu realizat de Laurence Cossé)
DE ACELASI AUTOR Minunatele minuni... T
