Puţin timp după Revoluţie, abia ce abandonasem prima mea profesie, că unei persoane foarte voluntare îi căşunase că ar fi musai să mă angajeze la o mare bibliotecă. Ştia ea că urmau să fie scoase nişte posturi la concurs. Luat repede, m-am lăsat dus de val şi am făcut ce mi s-a spus. În cîteva zile trebuia să învăţ un curs de biblioteconomie (am făcut rost de unul litografiat – cum era pe vremea aceea), să învăţ o limbă străină pe care n-o ştiam (un fleac!) şi, în general, să îmi reîmprospătez întreaga cultură generală.
Între timp, persoana cu pricina s-a zbătut să-mi aranjeze şi o întîlnire cu un director al acelei instituţii, să-mi explice în ce consta jobul pentru care dădeam concurs şi să-mi liniştească temerile. Tipul mi-a spus că e nevoie de oameni tineri care să informatizeze cataloagele, că examenul va fi foarte simplu, că întrebările de cultură generală vor fi de genul „Cîte partide fac parte din noul Parlament al României?“ etc. În cele din urmă, am fost convins să încerc.
A venit şi ziua concursului. Am intrat în clădirea cu ziduri groase şi cenuşii de piatră, în care îşi avea sediul marea bibliotecă. Deşi afară era vară şi soare, în interior lumina era aprinsă. O lumină care te făcea să te simţi bolnav şi nu reuşea să compenseze întunecimea sălilor foarte mari. Am fost îndrumat către o uşă înaltă pe care era lipită cu scotch o foaie A4 avînd scris pe ea, mare, cu pixul: „Concurs“.
DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilorDeşi sosisem cu minute bune înainte de ora anunţată, am avut surpriza să descopăr că ceilalţi concurenţi erau deja la locurile lor. Vreo şapte-opt. După ce am dat buletinul supraveghetoarei, m-a aşezat într-o bancă. Sala era înaltă şi friguroasă, cu o linişte de catedrală. La răstimpuri se mai auzea cîte o şoaptă sau cîte un foşnet de foi. Concurenţii mei încă studiau
