Cînd eram mică, îmi terminam poveştile pe care le scriam atunci conform formulei de mai sus. Ştiu că varianta clasică era „Şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi...“ Versiunea mea era, însă, una mai umană, mai aproape de rutina cotidiană a copilăriei.
De Paştile actual am fost într-un loc pe care l-aş putea numi paradisiac din perspectiva frazei din titlu (şi nu numai): un loc în care, deşi eram adînciţi în mijlocul unei naturi speciale (pe undeva pe lîngă Cîmpulung Moldovenesc), principalele evenimente ale zilelor erau bucatele fabuloase, pantagruelice. Care nu încetau să curgă, ca-n descrierile sadoveniene (ce-i drept, nici Hanu Ancuţei nu era chiar departe), ispitindu-ne, ba chiar atacîndu-ne (atacul fiind consimţit) zi şi noapte.
Cu siguranţă intrasem nu doar într-un alt spaţiu, cît şi într-un alt timp. Nu l-aş numi un timp al sărbătorii, pentru că o astfel de sintagmă implică şi prezenţa sacrului – pe care, în cazul de faţă, nu l-am simţit, cel puţin nu direct. Un timp al excesului, al belşugului – opus celui vioi, dar răutăcios al constrîngerilor şi restrîngerilor zilnice.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriuGazda noastră, o foarte talentată gospodină locală – chiar posesoare a unor diplome în acest sens –, credea precum bunica mea: cum că omul – şi cu atît mai mult musafirul – nu se poate simţi bine dacă nu îi este mereu adus cîte ceva de-ale gurii. Pentru că fericirea, sau măcar mulţumirea, împreună cu alte poveşti mai complicate, precum starea şi statutul celui care pune bucatele pe masă, se măsoară în mîncare.
Toate eforturile cotidiene legate de diete, ca stil restrictiv de viaţă, deveneau nu doar îndepărtate, inutile, ci hilare. Bietul trup, ţinut, atent, în chingi, se simţea în sfîrşit ca un animal în libertate. Riscurile deformării şi îmbolnăvirii lui au f
