Nu-mi dau încă seama

în ce măsură este o slăbiciune sau o minimală virtute

(sînt dintre acei pentru care virtuţile sînt sistematic minimale)

dar, strict personal, mă găsesc într-o perioadă în care

nu mai sînt dispus, nici capabil,

să-mi iau pe cap toate problemele omenirii.

Numesc de vreo 20 şi ceva de ani (pot să vă spun şi ziua...) această perioadă: tranziţia de la capul de locuitor – pe care stăteau oţelul, porumbul, rapiţa, uleiul –

la capul personal în care şi pe care nu mai poate sta nici o mulţime („o, voi ce nu puteţi gîndi decît în mulţimi!“ – cum urla fata aceea, aproape disperată, din Hair al lui Forman).

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la româniAltă dată, cînd aveam pe cap toate problemele omenirii, ceea ce trăiesc acum, în perioada capului personal, putea suna ca o lepădare de internaţionalismul proletar, dar de cînd mi-am revizuit bombasticismele vitale, mă consider un simplu individualist

care:

nu mai doreşte să împărtăşească soarta întregului popor, ci doar a cuvintelor care, încet-încet, dispar din minte (zilele trecute, m-am speriat că nu mai găsesc adjectivul „dolofan“);

nu mai are nici o opinie despre destrămarea Libiei în triburile ei,

nu mă mai pasionează destinul statului Mali, unde aflu că tuaregii islamişti controlează jumătate din teritoriu, vreun milion de kilometri pătraţi şi saharieni,

nu se mai simte – ca altă dată – responsabil de evoluţia situaţiei planetare, avînd doar fulgurante întrebări, nicicum soluţii,

nu este ministrul afacerilor internaţionale (acum 60 de ani, am fost şi aşa ceva în texte care nu mă indignează pe cît mi-o cer alţii, dar mă amuză pernicios). Îmi pipăi din cînd în cînd craniul şi constat că, fie şi deposedat de cifre, procente, „probleme