N-aș putea defini succesul, nu mi-aș găsi cuvintele și categoric aș vorbi despre o noțiune de care nu m-am apropiat nici măcar la distanță de o mustață… Eu și succesul n-am fost nicicând atât de apropiați încât să-mi permit să-l trag de brăcinar. Mi-am văzut liniștită de drum, fără să zgândăr destinul, fără să fac avorturi în neștire, să dau apă la moară avansurilor, să mă fac soră cu dracu doar ca să-mi iasă socotelile, fără prieteni de conjunctură, fără rude ipocrite și perfide, fără tocuri amețitoare și machiaj strident, fără ambiția oportunistului, fără furturi de idei, fără invidii și vanități.

Sunt banală și merg liniștită pe o cărare la fel de banală, nepavată cu dale din cristal și cu borduri strălucitoare. Oamenii ca mine nu vor gusta nicicând din cupa plină ochi cu șampanie frapată în care scânteiază una langă alta bulele succesului și ale afirmării. Este prețul pe care-l plătești pentru moderația cu care alegi să-ți trăiești viața.

Deci, nu știu ce e succesul. În schimb, de pe cărarea mea banală și insipidă am fost martoră de-a lungul vieții, la furtunoase și amețitoare ratări, la pierderi ireparabile de caracter, la ruperea în bucăți mărunte a conștiinței, a bunului simț, am văzut cum se iau decizii iresponsabile, cum se minte, cum se păcălește, cum se înșeală, am urmărit cum tentația banului îți schilodește sufletul, i-am simțit pe cei care miros naivitatea semenilor și aleargă după câștigul facil, după escrocherii, i-am văzut cum devin cameleonici când au o redută de câștigat, i-am urmărit cum dispar apoi tiptil când au cucerit-o, le-am privit curioasă nepăsarea, nesimțirea, tupeul incredibil, le-am ascultat minciunile și le-am tolerat o aparentă dominare sau o falsă superioritate.

Pe lângă drumul meu absolut mediocru au trecut vertiginos și cei care și-au luat zborul pe șosea având pedala accelerației apăsată la maximum iar acum