Săptămîna trecută, în Vinerea Mare, istoricul şi academicianul Florin Constantiniu a trecut dincolo, cu discreţia ce caracterizează dispariţiile din lumea savanţilor noştri – şi cu discreţia care-l caracteriza şi pe academician, ca persoană. E o pierdere reală pentru lumea ideilor româneşti. Altădată foarte prezent în media, de cîţiva ani istoricul a stat departe de televiziuni – cu trei săptămîni în urmă i-am făcut o astfel de invitaţie, în urma unui text dur, pe care îl publicase, despre clasa politică a României de azi. Şi am înţeles mai bine relaţia dintre Florin Constantiniu şi media vizuale: le-a evitat de-a dreptul în ultimii ani, în virtutea unei dezamăgiri ce nu-i greu de înţeles.
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri?Şi totuşi, lucrurile nu au stat (din fericire) dintotdeauna astfel. În anii ’90 şi în prima parte a decadei trecute, Florin Constantiniu era o prezenţă constantă în programele TV, participînd la dezbateri care în acel moment contau mult pentru actualitatea românească: despre istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, despre enigmele şi certitudinile lui 23 August, despre efectele şi defectele comunismului românesc şi altele asemenea. Vorbitor dăruit şi cu un remarcabil talent al deducţiei istorice, crescut la şcoala clasică (şi serioasă) a istoriografiei noastre, specializat la origini în istoria medievală iar mai apoi atras în mod natural de mai toate ariile şi epocile, Florin Constantiniu a fost, pe scurt fie spus, o prezenţă inconfundabilă în mediul nostru intelectual. A scris pînă în ultimele zile: studii şi cărţi – best-seller-ul său, O istorie sinceră a poporului român, e una dintre cele mai prizate cărţi de istorie românească din ultimele decenii –, dar şi o c
