Maşina bubuia din toate încheieturile a tunete de başi alternate cu ţistuitul ăla retardat de muzică din cluburi. Tremurau amarnic cruciuliţele lipite de parbriz. Dar era singurul taxi de pe stradă, a doua zi de Paşti. La volan, un tînăr curăţel, poate parfumat peste măsură, cu părul geluit cu infinită grijă, pînă la ultimii ţepi de pe ceafă. Maşina – lună, el – răsturnat pe spate, cu scaunul şoferului atît de înclinat, că aducea deja a şezlong.
Am avut noroc că i-a sunat telefonul. Muzica a încetat şi, preţ de aproape un sfert de oră, curiozitatea mea neostoită în spectaculosul cotidian fu satisfăcută pe deplin. Ca la teatru am stat, uitîndu-mă fals pe geam, dar cu urechile aduse grupat spre sursa zgomotului, cum fac pisicile atente, şi cu o grimasă chinuită care se dorea a fi un soi de poker face, să nu vadă omul că ascult şi rîd, ascult şi rîd. În urechile mele s-a desfăşurat un ghem complicat de relaţii interumane cu trădări şi vicleşuguri de cuplu. Ascultaţi, dară.
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă TimpTelefonul îi sună şi taximetristul meu porni a-i povesti amicului de la capătul celălalt cum i-a văzut nevasta (da, nevasta amicului cu care vorbea) „pe la trecerea de pietoni de la Romană de gît cu amantu’. Bă, Mihaie, lumea e mică, Mihaie. Da, mă, erea cu unu’ mare aşa, la vreo doi metri, mă... cu burtă şi cu păru’ mai mare, aşea. Un malac, mă, daaa, mare exact ca Malacu de-l ştim noi... ăla cu Opălu verde. Se ţinea de gît, o pupa ăla pe frunte. Am văzut-o, şi mă ştii tu pe mine că-s şmecherit, aşea; am pornit motoru’ la trecere şi cînd s-a făcut verde pentru mine am lăsat-o să treacă, mă. A văzut că io-s, i-am făcut şi semn cu mîna să treacă. S-a făcut că nu mă cunoaşte, da’ prostu mi-a mulţumit, mă!“. Taximetristul meu geluit şi-a punctat istorisirea cu o serie de hohote gîtuite, „hhhh… hhhh…“,
