Cel mai inspaimantator lucru pe care il traim acum, la atatia ani de la incheierea dictaturii lui Ceausescu, este totala lipsa de incredere in care fiinta umana romaneasca pare sa fi impietrit; nu exista, cred, dimensiune mai prezenta, la toate categoriile de populatie, decat suspiciunea, neincrederea si toata gama de nenorociri care rezulta din acestea.
Nimeni nu mai crede pe nimeni: institutii si oameni si-au pierdut busola. Orice actiune a unora sau altora din aceste entitati nu se mai bucura de nici un dram de incredere, din partea nimanui. Suspiciunea, barfa, soptitul pe la colturi, turnatoria mizerabila, aceasta arma perfida, pe care acum sapte ani noua dictatura a pus intreaga miza, a dat roade. Nimeni nu mai crede pe nimeni, si singura relatie pe care o persoana, un politician, un politist, un sef de administratie, un judecator sau un procuror o poate avea cu societatea este aceea bazata pe suspiciune; am inceput sa ne privim cu totii ca si cum am fi inconjurati de dusmani. Fiecare fraza pe care o adresam, fiecare gest pe care il facem, fiecare intalnire banala la o cafea, pana la vizita intr-un birou al unuia dintre cei care sunt mai mult sau mai putin oameni importanti ai zilei imbraca in ochii tuturor o haina a unei posibile tradari sau a unui aranjament impotriva cuiva sau a ceva. E greu, pentru toata lumea, de trait in asemenea conditii. Insa Statul politienesc doar in astfel de conditii poate functiona.
Astfel ca, vrand nevrand, orice interventie vizibila asupra institutiilor de forta poate fi socotita ca facand parte dintr-un plan de anihilare al vreunui politic, cum si orice articol de presa poate fi judecat ca "nu a aparut intamplator", ci ca sa compromita sau sa impiedice o actiune, de orice fel. E ca la judecatorie. Nu poti sa impaci pe toata lumea. De-a lungul timpului, din 1991 si pana acum, cat am scris si citit presa, dar cu sigu
