Mi s-a părut incredibilă teoria economistului Tyler Cowen din cartea An Economist Gets Lunch despre cum femeile frumoase influențează (negativ) calitatea mâncărurilor din restaurante. El zice că dacă într-un restaurant sunt foarte multe femei frumoase acestea atrag mulți bărbați în localul cu pricina și din acest motiv managerii – care observă că afacerea lor merge oricum – mai taie din cantitatea și mai ales din calitatea mâncărurilor servite. Aveți deci grijă unde vă opriți să mâncați.

Ce-mi place totuși (și ce mă interesează cu adevărat din cartea cu pricina) este că Tyler Cowen atrage atenția că mâncarea ieftină nu este neapărat și de proastă calitate iar snobăreala din industria alimentară omoară micii întreprinzători și inovațiile din bucătărie. Și povestește despre mâncare și prețul acesteia versus calitate începând de la cea de pe stradă – genul fast-food, la cea sofisticată. Spune și de mâncarea bio, cea mai scumpă azi. Și apropo de felurile de mâncare bio-bio, știu un magazin, nu-i dau numele dar cei din București trebuie să-l știe, e la toate colțurile de bloc – unde există un raft destinat doar produselor crescute în libertate. Hrănite cu îngrășământ natural. Sub cerul senin. Udate cu apă de ploaie curată. Extrem de SCUMPE.

Despre acest aspect vreau să vorbesc azi. Nu e un moft – îmi place sucul de sfeclă roșie. Nu mi se pare nici că ar trebui să plătesc pentru el greutatea sticlei în lei. E totuși sfeclă. Crește la noi adică. De ce nu putem face suc de sfeclă, de ce trebuie importat din Franța? Așa e cu sucul de mere. Undeva, în județul Sibiu, cineva vinde suc de mere în fața unei livezi în care merele nu mai cresc de ceva vreme – pentru că nu e cine să le îngrijească. Sucul e adus din Germania și – chiar și așa e rentabil să-l revinzi. Mă repet: cât e de greu să produci și să vinzi suc de mere din producția proprie? De ce e mâncarea bunic