(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 71, aprilie 2012)

Am cunoscut-o pe Luisa Etxenike la Leipzig, într-o călătorie pe care am făcut-o împreună şi care a trecut şi pe la Tîrgul Internaţional de Carte. Ştiam dinainte că este una dintre cele mai cunoscute scriitoare spaniole, că trăieşte la San Sebastian, că publică editoriale incisive în El País, că a scris mai multe romane (Unghiul orb, Peştii negri, Răul cel mai mare, Efecte secundare) şi povestiri şi că a primit premii prestigioase (precum Premiul Euskadi, în 2009). Am aflat la Leipzig că este şi o mare iubitoare a literaturii române, că învaţă limba română şi că se gîndeşte (ca mare amatoare de birdwatching) să viziteze Delta Dunării. (S. S.)

Vorbeai, în seara în care ne-am cunoscut, la Leipzig, la cina aceea literară de la restaurantul Seeteufel, despre prima frază din romanul lui Juan Rulfo, Pedro Páramo: "Am venit la Comala pentru că mi-au spus că aici a trăit tatăl meu, un oarecare Pedro Páramo." Mi-a plăcut ce ai spus, putem relua?

Pentru mine, romanul lui Juan Rulfo a fost o revelaţie. Cred că a fost prima carte pe care am citit-o (eram adolescentă) nu ca o simplă cititoare, ci ca scriitoare, întrebîndu-mă ce semnificaţie avea ceea ce citeam şi mai ales cum se construia acea semnificaţie. Întotdeauna mi-am dorit să fiu scriitoare, însă, citind această carte, am început să mă gîndesc ce fel de scriitoare aş vrea să fiu. Am înţeles ce înseamnă să ai, ca scriitor, o voce; şi-am mai înţeles că aş fi vrut ca vocea mea să se nască din combinaţia aceea orbitoare de realism tăios, incomod prin interogaţie şi de lirism generos, intens, empatic.

Spuneai, tot atunci, că literatura este o limbă străină. Ce înseamnă asta?

Am citit Pedro Páramo cu un accent spaniol din Spania, în timp ce cartea fusese scrisă şi trăia într-o limbă ce avea alt accent, cel mexican. Această imagine a un