Suficientă sieși și mai dedicată bătăliilor momentului decât demersurilor consistente de lăsat posterității, presa românească se dovedește neglijentă cu propria istorie. În brambureala de după 1989, o serie de biblioteci au încetat să facă abonamente la publicațiile apărute cu sutele, iar altele, restrânse ca dimensiune la ritmul de apariții de pe vremea lui Ceaușescu, s-au găsit adesea în situația de a refuza colecții de la cetățeni care adunaseră riguros publicații pentru care în anii ʼ90 se stătea la coadă. Până și marile biblioteci universitare sau județene au devenit selective în a primi donații în ziare și cărți din cauza spațiului, dar și a dificultății de a le prelucra cu personalul insuficient. Redacții efemere s-au descotorosit de publicațiile pe care nu aveau unde le depozita ducându-le în cel mai bun caz la centrele de colectare a hârtiei, până când și acestea au dispărut. Mai târziu, când au început să se scrie primele istorii ale presei postdecembriste, s-a observat golul: absența arhivelor complexe, lipsa unor audio/videoteci, organizate sistematic doar în cazul mediilor publice care au obligații legale în acest sens. Adesea nici documentele fondatoare ale instituțiilor de presă nu s-au mai păstrat, iar despre miile de jurnaliști care s-au perindat prin redacții azi decimate de criză abia dacă mai știm. Cercetători și istorici ai fenomenului mediatic cum sunt Ion Hagiu, Marian Petcu, Ilie Rad, Geta și Nicolin Răduică, Mariana Cernicova-Bucă, Mircea Popa, sau inițiativele unor organizații media ca Freedom House sau Centrul pentru Jurnalism Independent s-au lovit de mari lacune pe care dicționarele, istoriile sau website-urile lor încearcă să le suplinească.

La toate acestea s-a gândit și a trudit câțiva ani buni nu un jurnalist propriu-zis (deși a fost și el prins în mrejele gazetăriei în vremurile ei de glorie postrevoluționară), ci un mare p