Dirigintele meu din liceu nu vrea neam să se potolească. E beteag de elegie şi n-are astâmpăr. Îl apucă aşa, din străfunduri, cheful de vorbă şi se pune la sfat cu te miri cine: cu el însuşi, "cu firul de iarbă, cu vreun pui de cuc,/ cu câte un înger, cu doi-trei draci o dată,/ cu câinele...”. Uneori îi ţine de urât "omul-frate”, "dar mai pe tăcute”. Şi, zău, nu-i e uşor, fiindcă ascultaţi-i cazna: "Mă apropii de cuvinte cu grija/ de a nu mă răni în răscrucile lor, /ca un orb care dibuie drumul/ cu toiagul lui alb/să-i respire bătăile inimii”. Sau : "Iau cuvintele-n palme,/ le descânt şi le joc, /le despoi ca pe nişte cadâne/ şi le înjunghii cu o rază de lună. /Curge sânge ? Sunt vii, le păstrez ...”. Nu-i e simplu dascălului meu înveşnicit în poezie şi d-aia, câteodată, "ca doi străini de departe,/ Eu şi drumul amurgim într-o carte”. Da' de unde o carte ! Scormonitorul de rime şi imagini e scoborâtor din "desculţii” lui Zaharia Stancu, şi haru-i trecut peste Teleorman străluminează o droaie de cărţi. Dar lumea modernă s-a oprit din citit, e prea grăbită să se sinucidă. "Se spânzură luceferi-n fântâni, /Zădărnicia naşte prunci bătrâni/ Şi-o lume şchioapă sufletul şi-l duce/ La groapă despuiat şi fără cruce”. Este clar, "A căzut cortina; dincolo de ea / Flacăra-n cenuşă se destramă, / Doar paiaţa singură-şi mai bea/ Bucuria plânsului din dramă./ Spectatorii se retrag pe rând, / Le-a rămas parfumu-n sala goală. / Dar paiaţa singură, tăcând, / Îşi adună lacrimile-n poală. / Mâine seară alţii au să vină/ Cu parfumuri noi să-şi plimbe viaţa / Şi să râdă, iar după cortină/ Va jeli de mila lor paiaţa”. Iar pământul e plin de paiaţe, Jucăm fiecare, pe rând, rolul tristei făpturi. În depărtare se aude ticăitul ceasului, "Un biet cântaragiu de veşnicie”, care "Nici bucurie n-are, nici dureri; (...) El, ceasul, fără inimă şi minte / Ca prostu-i dă cu limbile-nainte”. Limbi ca i