I-am cunoscut vineri-seara. Am ajuns în casa lor, ştiindu-le doar numele. Să le spunem Filemon şi Baucis. Ne-aşteptau. Ea, frumoasă, înaltă, cu un păr de sălbăticiune răsfăţându-se noaptea. El, ţinând lumea întreagă în arcul gurii, predispus la o singură maladie: bunătatea surâsului cronic. Doi oameni dintr-un sat de munte unde numele femeiesc pe care-l întâlneşti cel mai des la toate vârstele e Camelia. Un fel de boală onomastică endemică. Eu am văzut în seara aia, ca pentru prima dată în viaţă, un bărbat şi o femeie. Parcă de-aici pornisem.

Casa lor pare ridicată de zimbri. Nu e mare, însă are putere şi coamă. Nu ştiu de ce, însă de fiecare dată când intru într-o casă trag aer adânc în piept. Şi stau puţin. În picioare. Dacă-mi iubeşte alveolele, mă aşez. Dacă nu, tot aşa. Adică îmi găsesc un loc în care coc planul de evadare din neplăcere. Acum a fost ca niciodată. Am tras tare, ca de obicei, şi abia mi-am ţinut echilibrul. Casa acestor necunoscuţi era acasă. M-am intimidat groaznic, dar n-a văzut nimeni nimic. Am găsit repede şi locul preferat. O canapea. De acolo m-am uitat la ei. Doi. Bărbat şi femeie.

Numai eu eram străină. Sau ar fi trebuit să fiu, dar n-a fost să fie. Nu mi-a ieşit nici măcar de faţadă. Mă simţeam ca un copil proaspăt alăptat, pus pe genunchi şi mângâiat ferm pe spate. Să nu se înece cu surplusul. Ceilalţi, toţi, se cunoşteau. Eu am stat vreo câteva minute şi m-am îndrăgostit de ei. Doi. Bărbat şi femeie. M-aş fi culcat de atâta plăcere. Dar pe jos. Pe lemnul lor.

Când crezi, crezi. N-ai ce face. Mai pui, mai tai. Mai faci şi tivuri câteodată. Deschizi ochii mari la poveşti, le înghiţi cu hârdăul, te mai sperii de întuneric sau de lumină, că astea două nu sunt chiar distincte ca-n poveşti, mai pipăi, guşti, miroşi şi visezi. Ce să-i faci? Aşa e credinţa. Ca un cântec pe care nu ţi-l mai poţi scoate din cap. Ştii cum este.