Căderea guvernului olandez este doar ultima dovadă din seria care ne demonstrează că problema Europei este însăşi uniunea monetară.

Multe guverne europene au cedat sub presiunea acestei crizei artificiale, poate cea mai convingătoare răsturnare de situaţie fiind cea din Irlanda de anul trecut. Partidul Fianna Fail a fost sancţionat de alegători pentru alierea cu Bruxelles-ul împotriva propriului popor şi a pierdut alegerile pentru prima dată din 1932 încoace. Cazurile Greciei şi Italiei sunt arhicunoscute, nu mai intrăm în detalii decât pentru a spune că, acum, ambele ţări sunt conduse de tehnocraţi. Traduceţi termenul cu „juntă civilă susţinută de Bruxelles”. Iar recentul caz al Olandei s-a întâmplat când populistul Geert Wilders şi-a scuturat nervos buclele platinate şi a zis „Halt” la creşterea vârstei de pensionare.

Instabilitatea olandeză nici că putea să vină într-un moment mai prost pentru Euro având în vedere că moneda are cel mai prost curs de schimb din ultimele 20 de luni, iar în Franţa unul din cinci alegători votează la extrema dreaptă, iar majoritatea îl susţin pe cel care vrea să anuleze Pactul Fiscal. Şi dacă se întâmplă în Olanda atunci se poate întâmpla oriunde. Până mai zilele trecute, guvernul olandez era privit drept un model de prudenţă bugetară, iar Haga primea constant ratingul maxim de la agenţii. Aşa că poate e momentul să ne trezim şi să renunţăm la discursul cu criza generalizată a datoriilor şi să reformulăm în „criza uniunii monetare”.

E drept că Wilders a greşit atunci când s-a opus bugetului. Nu numai Olanda, ci şi alte state europene trebuie să se adapteze la problema fericită a longevităţii crescute a oamenilor. Retragerea sprijinului pentru guvernul minoritar trebuie văzută însă în context: olandezii cred cu tărie că lor li se cere să muncească mai mult pentru ca italienii să poată ieşi la pensie mai