Să ne bucurăm de fotbal, dar să nu fim proşti: e mai mult de muncă decît de jubilat în găzduirea unei finale continentale şi nimeni nu “aduce finale la Bucureşti”
Bun, România ajunge pe harta fotbalului mare. Dar cum? Finala din 2013 va fi găzduită de Amsterdam. Precedentele, de cînd există Europa League, de Hamburg şi Dublin. Incursiunea lui Platini înspre malurile Mării Negre e, orice s-ar spune, fie o recompensă care se integrează în fenomenul discutabil de globalizare, fie un act curajos. Poate ambele.
Va fi un test la care infrastructura Capitalei are cotă 101 să îl cîştige. Într-o sărăcie proaspătă care însingurează violent, deja circulă bilete la negru, taximetriştii pregătesc “maimuţe” la aparate, va fi loc de ciugulit din locuri la care nici nu gîndim.
Să apari pe harta fotbalului mare altfel decît prin performanţele “naţionalei” sau ale echipelor de club e un desert săţios venit pe burta goală. Şi Cernobîl s-a înfipt în atlas, şi Kosovo a ajuns vedetă pe mapamond: nu e totul să te înfigi în insectarul “high class” al fotbalului, cînd felul în care o faci determină şi rubrica la care vei rămîne. Exagerez, dar cred în acest mecanism. Deschidere pentru fotbalul românesc. Oare?
Schema e simplă, iar caracterul ei duplicitar e definit de Federaţia Română de Fotbal. Cînd e vorba de scuze pentru “micuţul suporter stelist”, de vizite oficiale, simpozioane şi proiecte europene, FRF reprezintă fotbalul românesc. Cînd frige, cu anchete, matrapazlîcuri, cîrdăşii, dubioşenii, fenomenul e pe-afară, “federalii” sînt pe sus.
Punctual: finalele nu “se aduc la Bucureşti”, destinaţiile sînt decise de Platini &Co. Iar o reuşită organizatorică legată de finală nu cred să ajute cu nimic fotbalul românesc. Sîntem deficitari în esenţă, nu avem cum să compensăm prin aparenţă: tackling şi parking sînt din lumi diferite. Dacă iese bine, iese bine pentru
