Viaţa mi-a scos în cale o femeie trecută de 50 de ani pe un drum dintr-un sat de miez de Românie. M-a strâns în braţe recunoscându-mă şi femeia şi-a pus capul pe pieptul meu. Am simţit umedă cămaşa de la lacrimile femeii. "Cineva trebuie să facă cumva să ne aducă copiii acasă că muncesc departe şi or să ne găsească morţi, îngropaţi în lemn de lăzi vechi, că nici bani de coştiug n-am avea”.

Am mângâiat-o pe obraz şi i-am simţit asprimea feţii bătută de vânt, iar palmele care-mi strângeau braţul, grele de muncă, parcă aveau pământul o a doua piele. I-au plecat băiatul şi fata undeva să culeagă roadele din pământ străin, din Spania. "Are dreptate maică-mea, zicea femeia, care spune că pământul nostru nu e bun de au plecat copiii în bejenie?”. Lângă femeia cu şiroaie de lacrimi stătea chiar bătrâna cea mai bătrână. Cea care nu înelegea de ce nu poate fi lucrat pământul românesc din spatele casei. Mamaia de de optzeci şi ceva de ani îşi sprijinea paşii grei într-un băţ noduros, de fapt într-o creangă de copac. De unde să aibă ea bani pentru un baston?

De unde să mai aibă puteri să taie cioturile crengilor care-i ajutau mersul. Avea în picioare gumari semn al cumplitei sărăcii asemeni anilor de foamete de după război. România cea adevărată care oftează amarnic. Nu România din tabele şi din privirea cinică a guvernanţilor care au adus-o în disperarea cea mai insuportabilă. Cu voce răstită preşedintele ţării i-a trimis pe români să muncească în alte ţări. N-a avut interesul să afle că în spatele fiecărei plecări în pribegie se ascundnu drame româneşti şi tragedii româneşti. Mi-au dat telefon şi au venit la mine două femei cu broboade negre.

Erau surorile unui bărbat gonit să muncească afară după ce dregători fără suflet şi minte au transformat economia României în cel mai jalnic cimitir cu munţi de fier vechi tăiaţi din compresoare şi reactoare, cu hale l