Două par a fi ideile pe care se discută după această semifinală de Ligă, într-un fel o extensie, din punctul de vedere al Barcelonei, a duelului cu Real de sîmbătă. Prima ar fi aceea că rezultatul e nedrept. Mi se pare o exagerare. Fotbalul poate fi nedrept, dar întotdeauna are dreptate. Dacă Barcelona a tras, la Londra şi pe “Camp Nou”, 47 de şuturi (24 şi 23) şi n-a reuşit să se califice, înseamnă că are mai mult decît o problemă. Ştiţi cîte şuturi a tras Barcelona pe poartă în 2009, în acea semifinală? Unul singur, cel decisiv al lui Iniesta. Atunci a fost suficient.
Cine acuză pe Chelsea că s-a limitat la defensivă uită că fotbalul are două faze, cea de apărare şi cea de atac, în ordinea asta. Chelsea a făcut aproape impecabil faza de apărare, iar în faza de atac a reuşit mai mult decît rezonabilul. Totuşi a dat 3 goluri, nu? A le reproşa englezilor lipsa de estetică fotbalistică e uşor derizoriu într-o perioadă cînd fotbalul e chestiune de rezultate nu de design. Iar cine aduce în discuţie norocul lui Chelsea să nu uite că în viaţă roata se întoarce întotdeauna şi să-şi amintească de ghinioanele acestei echipe de acum cîteva sezoane.
A doua idee de discuţii, mult mai amplă, pleacă de la o linie anti-Barcelona ce capătă din ce în ce mai mult contur. O echipă care cîştigă mereu devine plictisitoare, ajungi să te saturi de reuşitele sale şi să-ţi doreşti să nu se mai repete, ajungi să te saturi de Messi şi valurile de elogii şi să-ţi doreşti să rateze, ajungi să te saturi de tiki-taka şi să vrei să apară şi altceva, chiar dacă acest altceva e uneori meschin. E normal, e omeneşte. Ce nu-i normal e să ai reacţii psihopate şi să te apuci să spui că Guardiola e un antrenor slab, că Messi e umflat de presă şi că, în general, succesele Barcelonei din ultimii 4 ani ţin de noroc, de doping şi de arbitraje favorabile. Medicina a făcut miracole, iar cei ce pre
