Cuvântul "prostituţie" ne duce azi cu gândul la "peşti" afacerişti şi fetiţe zgribulite la marginea şoselei cu aspect de amărăciune, aşteptând clienţii obscuri să le umple norma zilnică. Dacă astăzi este un subiect controversat şi de multe ori tabu, în Bucureştiul interbelic prostituţia era acceptată şi chiar sprijinită de autorităţi.

„Nu era sector al Bucureştiului care să nu aibă câte cinci, şase bordeluri în perioada interbelică", ne spune istoricul Adrian Majuru.

Prostituatele mai stilate îşi făceau meseria în stabilimente de lux de pe bulevardele Elisabeta sau Ferdinand, la Crucea de Piatră ori în propriile apartamente, însă multe îşi căutau clienţi prin hoteluri, magazine sau teatre.

Click pentru a vedea GALERIA FOTO

Primele case de toleranţă sau case cu felinare roşii au aparut în România la începutul secolului 20, cu toate că prostituţia se practica, evident, de dinainte.

Pe abonamentul la bordel existau indicaţii clare: "NB (nota bene) Duminică şi Sărbători visitele se primesc numai dimineaţă din cauza aglomeraţiei"

Spre deosebire de evul mediu, unde practicantele erau aspru pedepsite (li se tăia nasul sau erau ucise), în epoca modernă s-a produs o schimbare de mentalitate care a făcut ca această "meserie" să nu mai fie condamnată, ci mai degrabă acceptată, legal sau doar tacit, ca un rău necesar.

Click pe poză pentru a vedea imaginea la mărime originală!

"Fetiţele", înregistrate la poliţie

În anii 20, femeile care se îndeletniceau cu această meserie erau, cel puţin teoretic, obligate să se înregistreze la poliţie şi să meargă lunar la un control medical. În cazul prostituatelor din bordelurile cu felinar roşu, acest lucru era respectat, însă ele constituiau mai puţin de o treime din numărul total al "grizetelor", după cum erau numite la acea vreme.

"Fetele" se distingeau prin tulpane (c