Ştim cu toţii – cei care activăm în zona literară, dar şi cititorii, mai mult sau mai puţin avizaţi, care frecventează această zonă – acest lucru: critica de întîmpinare a pierdut teren după ’90 (în mod firesc) şi a devenit o activitate de nişă, ce riscă din ce în ce mai mult să se închidă în propriu-i cerc şi să-şi piardă publicul cititor (marele public). În condiţiile în care, în economia de piaţă, s-a redus drastic numărul de publicaţii literare, în condiţiile în care PR-ul editorial şi proliferarea blogurilor pe teme literare (ţinute de cititori amatori, deşi asidui) cîştigă un public cititor mai repede decît cronicile de întîmpinare din (puţinele) reviste de specialitate, criticii literari continuă totuşi, la noi, să exercite această activitate desuetă în Occident (unde există, pe de o parte, studiile universitare, academice, iar pe de alta, jurnalismul cultural). Şi o fac, în cel mai fericit caz, în numele afirmării valorii estetice şi al unei receptări profesioniste a cărţilor discutate, în răspăr cu PR-ul editorial sau cu discuţiile diletante de pe bloguri. Acesta e cazul fericit şi cred, într-adevăr, că asta ar trebui să facă, astăzi, criticul (cronicarul) literar – cu ochii la publicul (mai) larg, căruia să-i împărtăşească entuziasmul, empatia, rezervele, criticile sale – după caz –, dublate în permanenţă de competenţele sale de cititor profesionist.
Pe de altă parte, mă despart de anumite inerţii ale criticii de întîmpinare, perpetuate de dinainte de ’90 – din lunga perioadă comunistă, în care cronicarul literar săptămînal, dătător de verdicte şi creator de ierarhii literare stricte, de pe „redutele“ receptării estetice, dobîndea un imens prestigiu simbolic (exemplul cel mai relevant este, fireşte, cel al lui Nicolae Manolescu).
Critica de verdict este, în fond, o critică autolegitimantă; iar în condiţiile unei societăţi globa
