- Cultural - nr. 81 / 27 Aprilie, 2012 Istoria literara nu e, in opinia mea, nici desueta, nici nefrecventabila, cel putin la noi. E drept ca din ce in ce mai putini cercetatori isi asuma riscurile, efortul, tenacitatea de a studia documente de arhiva, de a percepe si interpreta, cu metode si instrumente adecvate, dialogul "peste mode si timp”, intre scriitori, opere si curente literare. Problemele cu care se confrunta istoria literara in momentul de fata sunt, in fond, cam aceleasi cu care se confrunta literatura romana in ansamblul ei; e vorba de o criza de identitate, de legitimitate a disciplinei, dar si de o criza de autoritate. Istoria literara e o disciplina cu o fizionomie distincta, cu instrumentar metodologic propriu, cu obiective si finalitati specifice. Cu toate acestea, ea nu poate fi disociata decat arbitrar de alte modalitati de explorare a literaturii; aceasta, deoarece se stie de la Calinescu incoace, intre istorie si critica literara exista numeroase raporturi, corespondente si interferente ("Nu poti fi critic fara perspectiva istorica, nu poti face istorie literara fara criteriul estetic, deci fara a fi critic” sau "In realitate, critica si istorie sunt doua infatisari ale criticii in intelesul cel mai larg. Este cu putinta sa faci critica fara proiectie istorica, cu toate ca adevarata critica de valoare contine o determinare istorica, dar nu e cu putinta sa faci istorie literara fara examen critic”). Pe de alta parte, istoria literara depaseste abordarea pur factologica, cu caracter strict documentar sau biografist, incadrandu-se, mai curand, in orizontul unei abordari antropologice, prin vointa sa de a reconstitui premisele istorice, culturale, biografice ale textului literar, dar si prin incadrarea operei in contextul mai larg al unui timp anumit. In alta ordine de idei, o istorie a literaturii trebuie sa fie, in primul rand, o istorie a formel