Conversaţia cu Nora Iuga,

Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2011, 187 pag.

Am cunoscut-o pe Nora Iuga în 2005, când hazardul ne-a îngăduit împreună în Neptun, la festivalul „Zile şi nopţi de literatură“ organizat de Uniunea Scriitorilor. O femeie volubilă, toată energie, cu o tolbă plină cu poveşti insolite. Discutam, comentam, povesteam şi ne minunam din orice.

Mai ales la prânz şi la cină. La sfârşitul sejurului, ţin minte că am făcut o scurtă plimbare pe plajă; atunci un gest de-al Norei m-a înfiorat: a privit marea cu seninătate şi şi-a făcut semnul crucii. Mi-a mărturisit că ea are un altfel de crez, unul aproape păgân: crede în supremaţia naturii, se închină munţilor, mării...

Citind acum cartea Gabrielei Gîrmacea, inspirat numită Conversaţia cu Nora Iuga am senzaţia că pătrund în alt chip în intimitatea poetei. E o carte ingenios decupată de autoare, doamna Gîrmacea având un mare merit: înainte de a începe discuţiile cu Nora, îi citeşte/ reciteşte întreaga creaţie şi alege întrebări deştepte, provocând-o continuu pe autoarea care răspunde sincer, nesfiindu-se să facă mărturisiri incomode cu aceeaşi plăcere şi voluptate cu care scrie, citeşte, vorbeşte dar mai ales trăieşte.

În cele 9 capitole, Nora Iuga se lasă descoperită cu tandreţe, parcă. Poeta îşi memorează nostalgic începuturile – generosul Miron Radu Paraschivescu, lansând-o şi primind-o în grupul Oniricilor – recunoaşte că în creaţie se bizuie mai mult pe instinct, iar spontaneitatea îi filtrează lecturile. (Apropo de instinct, discutând zilele trecute cu ea, regreta că scriitorului israelian Amos Oz nu i se pusese această întrebare: când scrie, pune mai mult preţ pe raţiune sau pe instinct?) Îi numeşte apoi pe cei trei titani care i-au marcat scrisul – Kafka, Joyce şi Günter Grass – şi dă o definiţie neobişnuită traducătorului care, trebuie să r