Gh. Crăciun, Viciile lumii postmoderne,
Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2011
Ceea ce surprinde este critica tăioasă, denunţul pasional pe care un teoretician al postmodernismului şi un scriitor de factură postmodernă îl practică la adresa lumii postmoderne. Textele reunite în acest volum au fost, cea mai mare parte, scrise şi publicate de către autor în revista „Observator cultural”, în 2006. Li se adaugă un al doisprezecelea text, neterminat, intitulat Singurătatea utilizatorului de telefon mobil şi însemnările din Caietul bordo, agendajurnal care l-a însoţit şi în timpul spitalizării din ianuarie 2007 şi în care se află ultimele sale notaţii, unele, cu două săptămâni înainte de fulgerătorul său sfârşit, pe 31 ianuarie 2007. (Însemnările din Caiet care au stat la baza textelor din „Observator cultural” sunt publicate separat, la sfârşitul volumului.)
Statutul de „ultime” texte şi o anume angajare existenţială, pe care o observă şi Carmen Muşat, în prefaţa volumului, şi pe care o resimţim în ton, în stil, în tăietura frazei, ne pot îndritui să le considerăm un testament ideatic asumat ca atare. Jurnal intim, jurnal de idei, jurnal de concepte trăite, şantier teoretic, poietică, filosofie, „un gen de poezie teoretică”, toate acestea se amestecă indisociabil în aceste texte, ele însele rizomatice, împletite şi despletite pletoric. Limbajul care să descrie, să numească „viciile” lumii postmoderne poate fi aparent postmodern, deleuzian în desfăşurarea sa, dar conţinutul său e profund anti-deleuzian. (De altfel şi recunoaşte undeva că nu în forma, ci în „fondul” lumii postmoderne se află viciul.) Dar nu s-a inventat încă, recunoaşte Gh. Crăciun, un limbaj conceptual pentru această lume. Iar ceea ce caută el nu este un limbaj „evanescent”, cum îl resimte pe cel al unui Baudrillard, ci un „limbaj al persistenţei”. Un limbaj care să aibă un