Daţi-mi voie să încep cu un lung citat, după care, cum se va vedea, nu mai e loc pentru multe comentarii. Citatul este din prefaţa lui Max Gallo, cunoscutul istoric francez, care coordonează o colecţie editorială intitulată „Ei au făcut Franţa”. A fost vorba până acum de Richelieu, de Catherine de Médicis şi de alte personalităţi, regi sau demnitari, al căror rol în istoria Franţei s-a dovedit esenţial. La numărul 15, găsim un scriitor: Victor Hugo. Şi el a făcut Franţa. Cel puţin aşa consideră Max Gallo. Iată ce scrie autorul prefeţei:

„Victor Hugo este, întreaga lui viaţă (1802-1885), legat de evenimente. În 1825, este monarhist legitimist şi Carol X îl invită la Reims, la încoronare. Scriitorul îl celebrează pe regele bourbon. Dar a doua zi după revoluţia din 1830, se alătură orleaniştilor. S-a spus că aspira să devină consilierul lui Ludovic- Filip. Discursul său de recepţie la Academia Franceză e interpretat de unii comentatori ca un program de guvernare. Revoluţia din 1848 face din el un deputat republican. Îl întâlnim la Elysée pe lângă prinţul-preşedinte. Să fi fost sensibil la promisiunile lui Ludovic Napoleon Bonaparte? Lovitura de stat din 2 decembrie 1851 îl transformă într-un opozant ireductibil, denun- ţând-o ca pe o crimă. Vânat, alege exilul. Scrie Les Chåtiments (1853), rechizitoriu necruţător contra lui Napoleon cel Mic. Pleacă urechea la Les Misérables (1862) şi personajele romanului devin atât de familiare, încât tipografii plâng culegând textul. La Bruxelles, unde s-a instalat în timpul Comunei din Paris (1871), duşmanii comunarzilor îi atacă locuinţa, strigând: Moarte lui Jean Valjean! Ocnaşul creat de el e confundat cu autorul însuşi şi amândoi devin încarnarea Binelui. De aici înainte este simbolul Justiţiei, întruchiparea Republicii generoase şi ideale. În 1885, două milioane de persoane îi însoţesc sicriul la Pantheon, cu ocazia f