Fifi s-a trezit în mijlocul sufrageriei, în genunchi, pe covorul cu motive populare olteneşti. Ţinea strîns, cu amîndouă mîinile, toartele de ebonită ale oalei celei mari, de inox, în care mama lui făcea de sărbători sarmale. Oala era plină pe jumătate cu un lichid roşu, vîscos, cu reflexe metalice. Tocmai îşi scosese capul din oală şi îşi simţea stomacul plin, iar o căldură plăcută îi străbătea corpul. Se simţea uşor, eliberat parcă de toate, împăcat cu sine şi cu lumea. Cînd a ridicat, însă, privirea, a dat de degetul lung şi subţire, ca de ceară, apoi de ochii de oţel ai lui Cossiga, care-l privea acuzator. Pe faţa palidă, proaspăt rasă, cu trăsături uşor mongoloide a acestuia se citeau oroarea şi mînia. Cossiga era îmbrăcat într-o rasă neagră, de călugăr, strînsă pe corp, cu o garoafă albă în buzunarul din dreptul inimii. Nu purta potcap. O rază de soare se reflecta pe creştetul lui chel, creîndu-i un fel de aureolă.

– Sînge! Iar ai băut sînge! Ţi-e faţa plină de sînge... Nelegiuitule!!

Speriat, Fifi şi-a trecut mîna dreaptă peste faţă, apoi a privit-o: era, într-adevăr, plină de sînge. A-ncercat să se şteargă pe piept, dar un semn mare, roşu, o palmă cu degetele răşchirate, a rămas imprimat pe bluza bleu-deschis a pijamalei de flanel. A dus, automat, mîna spre frunte, dar a îngheţat la vocea ascuţită a călugărului Cossiga, care striga:

– Semnul lui Cain! Semnul lui Cain! Ai să arzi în focul Iadului!

– Iartă-l, preacuvioase, iartă-l, că nu ştie ce face! s-a auzit vocea tremurată a doamnei Eufrosina.

Fifi a ridicat şi mai mult capul şi s-a uitat în dreapta, unde mama lui, îmbrăcată în negru, în straie de călugăriţă, cu capul acoperit cu o broboadă neagră, plîngea şi îşi frîngea mîinile ei mici şi albe.

– Dar poate că nu eşti tu de vină, şi-a mai îmblînzit vocea călugărul, ci cei care te-au împins şi te-au învăţat la rele.