Istoricul şi criticul literar, poetul, traducătorul, memorialistul şi epistolograful Perpessicius (1891–1971) s-a bucurat permanent de recunoş tinţa şi preţuirea confraţilor săi, pe care i-a cunoscut, i-a citit şi i-a recenzat cu o profundă înţelegere şi, totodată, cu o mare iubire.

Epistolele sale, numeroase şi aproape toate autografe1, evidenţiază relaţiile pe care le-a stabilit cu unii dintre contemporanii săi din România şi cu cei din exil, nevoiţi să creeze în alte spaţii de cultură europeană. Şi nu numai.

Mărturiile unora dintre apropiaţi, interviurile sale, însemnările unor scriitori, precum şi misivele primite, în răstimp de şapte decenii şi jumătate, ni-l înfăţişează pe D. Panaitescu- Perpessicius ca pe o autoritate ştiinţifică şi morală de necontestat, care intuia, fără putinţă de eroare, valoarea estetică a unei opere literare.

Epistolele trimise poetului, prozatorului şi dramaturgului Mihai Beniuc (1907–1988), necunoscute până acum, relevă, cu discreţie şi eleganţă, raporturile pe care le-a avut, în timp, cu unul dintre cei mai interesanţi scriitori din Transilvania.

Opiniile lui Perpessicius din aceste epistole nu sunt deloc convenţionale ci, dimpotrivă, evocă o lume capabilă de preţuire autentică sau de ură furibundă generată de oamenii epocii totalitare.

Memoriile poetului Mihai Beniuc, inedite în bună parte, şi adnotările doamnei Leontina Beniuc, soţia sa, vor clarifica, în curând, unele aspecte extrem de grave din viaţa literară a anilor cincizeci-şaizeci ai secolului trecut.

*

Buc[ureşti], 17 iunie 1940

Scumpe şi stimate domnule Beniuc,

Cum se întâmplă să vă fiu mai de demult şi pentru foarte multe dator, veţi înţelege cât de greu îmi vine să exprim într-o singură epistolă toate raţiunile gratitudinii mele.

Bunăvoinţa cu care aţi scris entrefilet-ul ultimului număr di