1. L-am moştenit de la tatăl meu,

(medic la un spital rural)

croitorul i l-a cusut trainic

şi i-a pus întărituri solide,

din păr de cal…

Un fel de armură în care intru

când merg să-mi conduc prietenii

până pe buza mormântului.

Nichita Stănescu la Struga purta un

costum negru în dungi,

cumpărat din Premiul Herder

la Viena;

a fost atent să nu-l şifoneze,

sau să-l păteze cu berea

pe care am băut-o cu el, timid,

ultima, desigur, la Skopje,

să nu se îmbete promisese,

eram mulţi,

abia încăpeam la două mese,

Apoi…

(mais ou sont les poetes d’antan,

Nici Tom, prietenul lui, nu mai e…

nici Marius Robescu, nici Stoica, nici Mazilescu…)

nu mult după ce primise coroana

de aur, în catedrala Sfânta Sofia, din Ohrid,

în unicul său costum negru,

(era deja greoi ca un urs siberian,

cu ochi de lapislazuli lichid)

l-au îngropat, în celălalt an.

Patru luni peste, atât s-au scurs,

din augustul macedonean până

în negrul decembrie dâmboviţean.

2. Când mă-ntorc în Bucovina strămoşilor mei,

îmbrac, de obicei, costumul tatălui,

mă duc în locul lui, ca-ntr-un ritual,

la Herţa şi-n vis la Ciudei;

el nu a mai vrut să-şi revadă

locurile copilăriei, pierduta livadă,

Turla bisericii, casele de pe deal.

Străzile vechi, din Cernăuţi,

unde, adolescent, înveţi să săruţi,

să dansezi, în costum, la bal…

Mai auzea el muzica vagoanelor de marfă,

unde erau înghesuiţi, ca nişte vite,

sate întregi şi cartiere vestite,

de nu mai avea curajul să revină,

îi mai cântau, ca o sinistră harfă,

şinele, gările fără lumină?

Trecutu-i ca soda de rufe,

când nu mai găseşti odăile

casei unde au murit