Asupra criticului literar se manifestă unele presiuni. Este cît se poate de adevărat. Cele mai multe vin din partea scriitorilor slabi care adoptă adesea un comportament disimulat, dar străveziu. Mulţi dintre ei nu pretind că vor altceva decît să afle părerea „sinceră“ a criticului: „Nu, nu trebuie să scrii neapărat despre carte, vreau doar să ştiu ce crezi!“. Iată un refren arhicunoscut tuturor cronicarilor literari. Acest mod al scriitorului de a interacţiona cu potenţialul său critic, încercînd să-i smulgă acestuia „sincerităţi“ indezirabile, este unul cotidian. Echivalează cu un soi de presiune la care cei mai mulţi dintre cronicari au „ureche surdă“. O presiune nu într-atît de mare încît să-i diminueze criticului capacitatea de a rămîne obiectiv. Prea puţini acceptă, totuşi, să laude o carte proastă din sentimentul sinucigaş al carităţii. Fiecare scrie pînă la urmă cum crede de cuviinţă. Există, fireşte, şi presiuni mai greu de contracarat. Cele dictate de principiul serviciu contra serviciu. Dacă alianţele/ tranzacţiile se constituie însă în baza unor afinităţi reale, riscul pentru un critic de a-şi pune obiectivitatea între paranteze este mult mai mic. De aceea sînt foarte importante alegerile iniţiale. În situaţia inversă în care se vede limpede că respectivul critic a deraiat de la propria grilă valorică, sancţiunea vine imediat din partea colegilor de breaslă. Aşa că este destul de greu pentru cineva să facă piruete prea dezinvolte fără a risca sancţiuni entuziaste din partea confraţilor. Iată, aşadar, o presiune utilă ce favorizează autoreglarea discursului critic.

În raport cu actualitatea literară, un critic se defineşte prin intuiţiile sale ce se pot verifica în timp sau nu. El propune o scară de valori în baza unor principii mai mult sau mai puţin flexibile. După cum se ştie, credibilitatea lui este condiţia necesară, dar, aş spune, nu