Când, în 1990, am urcat prima data la bordul unui avion Boeing 747, prima comparaţie care mi-a venit în minte a fost cu o catedrală.

Era o catedrală zburătoare. Nu exista nici o legătură cu avioanele mai mici: avea, şi pe dinafară, dar mai ales pe dinăuntru, măreţia, proporţiile la o altă scară decât cea umană, a uriaşelor construcţii medievale. Însă, alături de dimensiunile enorme ale avionului, există şi alt motiv pentru care această imagine mi-a venit în minte.

Avionul este cel mai sigur mijloc de transport, spun statisticile. Şoseaua şi marea distrug incomparabil mai multe vieţi. Eşti, pe pământ, în mult mai mare pericol decât vei fi vreodată în aer. Aşa e, statisticile nu mint. Dar ele nu ţin seama de psihologia umană. În mintea fiecărui om, locul său nu e pe cer, el nu are ce căuta acolo. Faptul că se află la zece mii de metri înălţime este stresant şi extrem de neplăcut. Poţi merge fără probleme pe o scândură îngustă pusă pe pământ, dar dacă ea se află la o sută de metri înălţime n-o vei mai traversa nici dacă viaţa ta depinde de asta. Instinctele noastre de fiinţe ale pământului, lipite de el prin gravitaţie, sunt străvechi şi neobişnuit de puternice. Nicăieri nu te simţi mai neajutorat ca în aer, niciunde nu simţi atât de bine că ai pierdut controlul asupra vieţii şi sorţii tale. Niciunde n-ai mai mici şanse să scapi "în eventualitatea puţin probabilă" că se întâmplă ceva.

Dar sentimentul religios al omului se naşte tocmai din neajutorare şi abandon. Dacă vrem o metaforă a destinului uman, niciuna nu e mai potrivită decât cea a călătorului dintr-un avion. El trebuie să-şi pună sufletul în alte mâini, ale pilotului şi, prin el, în ale lui Dumnezeu. De multe ori am auzit cum, după aterizare, pilotul e aplaudat de cei din avion cu un sentiment de mare uşurare. Mai puţin se aud rugăciunile, dar, dacă te uiţi împrejur, la decolare şi la aterizare