Am urmărit cu interes textele publicate pînă acum de Observator cultural în cadrul anchetei despre „spiritul critic“ – manifestat sau, dimpotrivă, surdinizat – în cultura românească de azi. Le-am citit şi recitit, cu atenţie la argumente şi la propunerile explicite pe care le conţin, dar şi, în acelaşi timp, la non-spusul poate la fel de semnificativ, la sugestiile decodabile printre rînduri. Ancheta de faţă, alături de alte cîteva pe teme asemănătoare (ori tangente) realizate în ultimii ani de diferite publicaţii – îmi vin în minte Vatra, Dilemateca, Suplimentul de cultură, Cultura –, indică, dacă nu mă înşel, o deplasare a interesului lumii noastre culturale/literare dinspre „judecarea“ acţiunii generaţiilor mai vechi de scriitori/intelectuali spre „judecarea“ acţiunii generaţiei abia afirmate. (Sigur că termenul de „generaţie“ este susceptibil de controverse; îl folosesc, însă, în lipsa altuia mai potrivit.)
Discuţia a vizat, din anii ’90 pînă azi – şi încă mai vizează –, cu predilecţie latura etică a amintitei acţiuni culturale şi abia în al doilea rînd dimensiunea ei cognitivă ori estetică. Aşa încît, fie că a fost vorba de intelectualii tinerei generaţii interbelice, „incriminaţi“ pentru aderenţa lor la extrema dreaptă, fie că s-a vorbit despre cei care, în comunism, au pactizat într-o formă sau alta cu Sistemul, dezbaterile – etice, „est-etice“, „revizioniste“ sau cum vrem să le numim – din ultimele două decenii s-au purtat cel mai adesea pe un ton intens-afectiv, delimitările, indignările, dezavuările atingînd note acute (spre a nu spune mai mult).
Obsesia clarificărilor etice şi „despărţirea“de trecut
Este de înţeles, pînă la un punct, apelul obsesiv la un discurs al moralizării, după 1989, pledoaria pentru devoalarea şi asumarea unor vinovăţii, rostită tranşant, chiar cu riscul sacrificării unor nuanţe. Nevoia firească de justi