Ciprian Măceşaru, Superhero,
Bucureşti, Editura Cartea românească, 2012, 160 p.
Mai toţi criticii sau bloggerii care au avut în mână romanul lui Ciprian Măceşaru, Superhero, s-au întrecut în a lăuda valenţele tranzitive ale cărţii.
Dacă ar fi vorba de o reuşită aici, e pentru că autorul său ştie să comunice eficient cu cititorul, ferindu-se să-i administreze supradoze de semnificaţie. Ce-i drept, nu s-ar putea spune că pe scriitor îl recomandă tocmai preocupările pentru literatura înaltă şi cu program. Debutant destul de întârziat (autorul a publicat prima carte în 2007, la 31 de ani), Ciprian Măceşaru s-a ilustrat fără complexe în mai toate genurile, de la poezie şi proză până la jurnal cultural şi interviuri. Cei mai mulţi îl cunosc însă din paginile revistei Şapte seri, unde ţine rubrica de cronică literară.
Nu s-a observat totuşi că s-ar putea ca mizele micului roman să fie ceva mai ridicate. Cel puţin aşa reiese din mărturisirea jurnalistului cultural transformat de curând în prozator: „Superhero este un roman de debut. L-am scris cu convingerea că viziunea mea asupra moralităţii poate avea o notă de originalitate. Tot ce scriu are această pornire. Asta nu înseamnă că mă declar un om fără pată. Scrisul este radarul cu care depistez fisurile de pe chipul nevinovăţiei. Nu mă interesează viziunile care separă totul în bun şi rău, în alb şi negru. Personajele mele sunt greu de definit. Ele nu pot fi niciodată aşezate până la capăt într-o anumită tabără. Mă interesează oamenii care sunt mai puţin vinovaţi decât cred. Nu pot glorifica sfinţenia, aşa cum nu pot înfiera diabolicul. Pentru niciuna dintre ipostaze nu sunt suficient de moral”. O confesiune, s-o recunoaştem, plină de noţiuni grandilocvente, chiar în versiunea relativistă a autorului: moralitate, vinovaţi, tabere, scrisul ca „radar” al adevărului ş.a.m.d.
Şi, în
