Citind cartea lui Livius Ciocârlie, La foc mărunt, mi-am amintit de metafora plantelor din familia Volubilis, inventată de Hortensia Papadat-Bengescu, dar dezvoltată extraordinar în eseurile Simonei Popescu. Pe unii îi va uimi imaginea volubilităţii pusă în legătură cu persoana lui Livius Ciocârlie. Acum vorbesc însă despre un anumit tip de „existenţă“ scrisă, despre raportul pe care îl păstrăm cu lumea (şi cu noi înşine) atunci cînd scriem. Pe teritoriul paginii, cuvintele traversează domeniul viului, se agaţă de realitatea exterioară şi dezvăluie neliniştitoarea interioritate. Împletim în scris persoane, cărţi, oameni, lucruri. „Gîndim“ cu simţurile şi „simţim“ cu gîndurile. Confiscăm din jurul nostru teme şi fapte. Ne hrănim din volbura lumii în aceeaşi măsură în care ne hrănim din volbura interioară. Trăim într-o „ţară“ cu graniţe mereu schimbătoare. Ne exersăm interumanitatea. Devenim. Aruncăm o plasă de cuvinte peste haosul lumii. Despre acest tip de existenţă, Livius Ciocârlie nu putea scrie decît într-o formă la fel de schimbătoare şi de hibridă precum „viaţa“ scrisă. La foc mărunt îmbină însemnările din specia jurnalului cu fragmente eseistice, pentru a realiza un fel de „autocosmos“ urmuzian, un „sistem“ propriu de oameni, idei, întîmplări, lucruri şi cărţi – „sistemul“ care nu a pierdut elanul vital –, lipsit de „coerenţa“ şi liniaritatea proprie organismului, dar păstrînd din prospeţimea, eterogenitatea şi fragmentarismul devenirii.
Jurnalul-creaţie
Cititorul se află în faţa unui „jurnal“ care îşi asumă însă un pact ficţional. Un jurnal scris nu în termenii jurnalului, ci un „jurnal“ care este creaţie. Situaţia descrisă are consecinţe dintre cele mai interesante. Dacă propria interioritate este refuzată celorlalţi, ea fiind inaccesibilă, jucată, recitată în cadrul interumanităţii, atunci chiar şi jurnalul va trebui să abandoneze uneltel
