Odată pictat, un frumos asfinţit de soare dă cel mai probabil o mîndreţe de kitsch. La fel se întîmplă cu mii de alte imagini minunate din natură care, atunci cînd sînt reproduse în artă, coboară sublimul în prost gust. Dar ce se întîmplă atunci cînd arta reproduce chiar frumosul din artă, cînd filmul reproduce frumosul din pictură, cînd „Purtarea Crucii” de Bruegel (1564) este reprodusă în Moara şi Crucea lui Lech Majewski (2011)? Se întîmplă exact acelaşi lucru, întrucît cultura ne-a devenit o a doua natură. Parte constitutivă a acestei naturi, lucrarea lui Bruegel este ca un asfinţit de soare, iar reproducerea ei (super-analitică, tehnologizată, informată etc.) nu evită acel kitsch intelectual care ia ochii cu sclipiciul subiectelor mari tratate în manieră grandioasă. Filmul lui Majewski face parte dintr-o serie de întreprinderi culte, pline de bune intenţii şi bunăcredinţă, venite din partea acelora care cred cu tărie în puterea artei mari şi frumoase de a ne mîntui şi, în consecinţă, întorc spatele artei urîte şi mici a zilelor noastre, refugiindu-se în aura capodoperelor de altădată.

Producţiile acestora alimentează reveriile snoabe ale vizitatorilor muzeelor ce caută în nimbul artei apuse un antidot la precaritatea cotidianului actual, şi se îneacă astfel în evazionism romanţios şi în spiritualitate searbădă. De la „Agonie şi extaz” unde Michelangelo este tras la kitsch, pînă la filmele despre Caravaggio sau Vermeer, această piaţă a marilor valori artistice devenite mici pilule contra-receptive s-a amplificat treptat, prin corelare cu creşterea exponenţială a muzeificării consumiste a culturii şi a fetişizării sale printr-un marketing agresiv. Gadgeturile tehnice recente, care permit animarea personajelor unui tablou, au dus mai departe această reificare, către performanţele exhibiţioniste de culturofagie video, de tipul Bill Viola sau Peter Greenawa