Urmărind de ani buni scrisul literar suficient de întins al lui C.D. Zeletin, m-am întrebat care ar putea fi „fenomenul originar” al acestui autor.

Deoarece d-sa e un impunător intelectual polivalent, pe de o parte medic şi profesor universitar de biofizică, avînd în această direcţie o operă ştiinţifică, iar pe de alta poet, prozator, istoriograf, memorialist şi, nu în ultimul rînd, traducător din poezia italiană şi franceză. Nu îmbinarea activităţilor ar putea intriga, ci amploarea lor pe ambele laturi. Niciuna nu pare secundă în raport cu cealaltă. Am impresia că e vorba de un fond efervescent, frenetic, de un eu de artist năvalnic care se străduieşte a se autodisciplina. Activitatea ştiinţifică nu reprezintă decît o refrigerare a materiei primare, oprite de la înflăcărările jubilante ale libertăţii. Are loc un joc între comprimare şi decomprimare, cu predominarea primului termen, întrucît şi în versurile proprii ca şi în cele selectate în vederea tălmăcirii putem constata o preferinţă pentru expresia rodată, pentru tiparele „clasice”. La un moment dat, scriitorul se declară „funciarmente un conservator”. Ar fi verosimilă în situaţia d-sale o atare etichetă? Neîndoios, cărturarul care vibrează în cadre raţionale apare tangent la un cult sensibil al trecutului, împărtăşind chietudinea unei statornicii: „Sunt conservator (…) în măsura în care, rezemîndu-mă pe sedimentările valorice ale trecutului, gîndesc filosofic la viitor. Conservatorismul meu ţine de valoare, de sporul pe care îl aduce în această privinţă diacronia axiologică”. Dar urmează o precizare revelatoare: „Nu este un conservatorism psihologic”. E vorba mai curînd de o supapă de siguranţă a creatorului care nu s-ar îndura a sacrifica proteismul existenţialului, prin forţa lucrurilor imprevizibil, uimirile pe care le poate rezerva unui spirit deschis prin simpla-i rulare: „Sunt artist, şi