Eugen Suciu, Motanul,

trad. în germană de Gerhardt Csejka;

trad. în franceză de Dinu Flămând;

trad. în engleză de Florin Bican,

Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2011, 44 pag.

Către finele anului trecut, în noiembrie, Mircea Mihăieş publica la rubrica lui o cronică literară (aşa se numea articolul) dedicată unui singur poem. Lucrul e destul de neobişnuit în presa de la noi.

Practica acestui gen publicistic de relativ succes a acreditat un imperativ simplu. De cronici literare (ca şi de recenzii, de altfel) pot beneficia doar cărţile. Tipărite, legate. Eventual însoţite şi de ISBN. De altfel, Mihăieş recunoaşte, cu umor, stranietatea posturii în care se află. Doar că, sugerează, prea i-a plăcut poemul ca să nu-l discute.

Este vorba, după cum unii dintre dumneavoastră îşi vor fi dat seama, despre Motanul lui Eugen Suciu, apărut iniţial aici, în paginile României literare, în numărul 44:

„Eram în relaţii bune/ de ziua mea o ţigară/ de ziua lui o ţigară/ negru pufos cu/ ochii verzi/ mustăţi de husar/ răsucite pe deget/ şi-a-nvechit gheara în aşternutul meu// îl sărutam pe coaste/ când îşi muta inima/ de pe stânga pe dreapta/ şi cu un grăunte din somnul/ lui învelea luminile// din staţia de tramvai/ ca să nu-mi bată în ochi// sunt prea multe emoţii/ pe centimetru pătrat/ pe mine nu mă mai/ interesează/ cine a inventat omul/ mă interesează/ cine a inventat motanul/ şi de ce încap în/ el atâtea piramide/ de ce «pisica verde/ proaspătă ca iarba»/ vine la el să-l întrebe despre perşi.”

Acestea sunt primele lui trei strofe din revistă. Nu peste mult, aveam să descopăr cartea cu acelaşi titlu, Motanul (conţinând, pe lângă poemul în limba română, un bonus trilingv), a cărei aventură editorială, atât cât o înţeleg eu, e o poveste în sine şi, drept urmare, merită un paragraf independent. Dar pân