Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul,

traducere din italiană şi comentarii de Marian Papahagi,

cu o prefaţă de Irina Papahagi;

ediţie, introducere şi completarea comentariilor de Mira Mocan,

2012; Bucureşti: Editura Humanitas.

Divina Comedie, ca şi Faust, ca şi alte câteva mari opere ale omenirii, ajutătoare la autocunoaştere (căci ce altceva este rostul vieţii decât înţelegerea propriului sine, astfel încât spiritul să ajungă a trăi în spirit – adică într-o altă lume, sau lumea cealaltă), rămâne unul dintre pragurile pe care nu oricare cititor izbuteşte să-l treacă. Interpretând-o, „tălmăcind-o”, cum îi plăcea lui Marian Papahagi să spună, traducătorii sunt cei mai norocoşi, cei mai apropiaţi de calea salvării – căci a porni spre înţelegerea „lumii celeilalte” ar putea fi, nu-i aşa, primul pas către mântuire. În ultimul an din mileniul trecut, în 1999, având şansa de a petrece mai multe seri sub acelaşi acoperiş cu Marian Papahagi, am discutat nevoia de a traduce – el simţea traducerea ca pe un act hermeneutic major, ca italienist medievist credea că e obligatorie abordarea Divinei Comedii. Eram amândoi de părere că traducerea de poezie trebuie să fie cât mai fidelă formei (cât sacrificiu fiind necesar pentru păstrarea rimelor aproape de original era una din temele noastre vechi, începută în 1976 la o întrunire organizată de Irina Petraş, şi soldată, din punctul meu de vedere, cu traducerea celor şapte mu’allaqate prin menţinerea monorimei originale, chiar dacă uneori pe sute de versuri). Marian Papahagi era curios de fondul arab din scrierile europene medievale, inclusiv din cele italiene, şi am convenit că, deşi el nu credea că între Dante şi Abu-l Ala’ al-Ma’arri (care descrisese cu câteva sute de ani înainte călătoria unui poet prin Infern şi Paradis) ar fi putut exista o legătură directă, în mod cert tom