Keith Ward, Marile întrebări din ştiinţă şi religie, trad. din engleză de Dina Litzica,
Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2011, 372 pag.
De cînd teoria cuantică şi-a întronat hegemonia în lumea fizicii, teologii au început să răsufle uşuraţi: chinul de a ţine piept asediului pozitivist a trecut, detaliu cu atît mai încurajator cu cît în tabăra duşmanilor se simte o stranie degringoladă.
E ca şi cum ştiinţa se clatină din neputinţa de a-şi păstra acele reguli de a căror valabilitate nu se îndoia pînă acum nimeni, iar clătinarea vine dintr-o breşă care a apărut în chiar miezul principiilor ei de bază. Enumerate lapidar, ele sînt 1) un univers inteligibil prins într-un corset de materie perceptibilă; 2) o metodă experimentală care dă putinţa de a măsura tot; 3) o cauzalitate sigură care hrăneşte viziunea unui determinism previzibil. Din cele trei premise, azi nu a mai rămas decît adierea unor îndoieli: nu se mai ştie prea bine ce este materia, de măsurat nu putem măsura totul, iar cauzalitatea e o schemă fără acoperire la nivel cuantic. Pe scurt, universul nu e pe atît de inteligibil pe cît am fi vrut, iar misterul cosmic se încăpăţînează să persiste.
Că teologii privesc cu o nedisimulată satisfacţie perplexităţile oamenilor de ştiinţă e un fapt evident, cum tot atît de evidentă e speranţa ca, din interiorul breşei care le ameninţă edificiul, să apară mult aşteptatele dovezi ale spiritului divin. Cum s-ar spune, de acolo de unde vine marasmul ştiinţei, de acolo va sufla duhul adîncurilor. În fond, atitudinea clericilor e justificată: o expectativă politicoasă, ca în faţa unui vrăjmaş care dă semne că se prăbuşeşte singur. Iar dacă ne amintim de dispreţul savanţilor faţă de superstiţiile infantile ale creştinismului, atunci gestul de a savura frămîntările unei ştiinţe care, pînă de curînd, îţi lua peste picior înapoiatele dog
